Admiraţii (6): Boala ca şansă

Am mai scris aici ca l-am avut ca model pe Profesorul Vlad Voiculescu atunci cand am ales să fiu medic. Ca tanar medic l-am mai intalnit o singura data.

În timpul stagiului de psihiatrie a copilului si adolescentului, am mers sa-i cerem sfatul profesorului in legatura cu problemele unei fete de 10 ani, internata pentru reevaluarea tratamentului. Eram trei: îndrumatoarea de stagiu, mama fetitei si eu (invitat de doamna doctor cu o formnula de genul « veniti, domnule doctor, domnul profesor explica foarte frumos »).

Or, tocmai asta a fost interesant, ca nu am retinut prea mult din explicatie; in schimb, mi se parea ca vad un film vechi si emotionant: politetea prietenoasa a profesorului, modul in care limpezea lucrurile, reactia mamei copilului, care trecea de la o neliniste fara forma la o speranta rationala.

Cand am iesit din cabinet si mama fetitei a spus « acum am inteles ce am de facut », am crezut-o pe loc pentru ca imi aducea aminte de o alta mama care isi asumase tot un asemenea plan dificil de a duce de mana un copil printr-o boala de lunga durata. A invatat din mers cum sa il faci pe copil sa ia tratamentul zi de zi, ani de zile, fara sa se simta defect, cum sa se protejeze de factorii de risc fara sa se simta ingradit, sa ii dea incredere si sa tina o dreapta masura intre nevoia de protectie si nevoia de autonomie.

Am inteles si un alt lucru extraordinar: ca pana in acea zi nici nu bagasem de seama dramatismul acelei lupte. Avusesem sansa ca un om (profesorul Voiculescu) sa inspire suficienta speranta rationala unui alt om, mama mea, iar acea mama sa gaseasca apoi actele de iubire potrivite pentru a ma trece cu bine prin boală.

De atunci, nu uit sa spun oricarui suferind: nu te lupta cu boala, nu-ti spune « intai sa rezolv complet problema, apoi imi continui viata », nu face din boală geniul tutelar al unor ani din viata ta; du boala in spate ca pe un rucsac si invata sa faci orice lucru cu rucsacul in spate.

Din acea zi am vrut sa gasesc si eu cat mai des gesturile si cuvintele care dau speranta rationala omului aflat in impas. Iar atunci cand reusesc stiu ca am avut sansă. Sansa de a primi iubirea in timpuri de boală.

10 réflexions sur “Admiraţii (6): Boala ca şansă

  1. Parafrazându-l pe Jean Paul Sartre: Nu e important ce face viața cu tine, contează ce faci tu cu ceea ce ea a facut cu tine.
    Cum vă simțiți acum?

  2. Dacă știți o rețetă pentru sănătatea veșnică, o vreau și euuuu! 🙂 Probleme pot apărea oricând, la asta mi-a cam fost gândul ( evident, pesimist ), când am formulat întrebarea. Oricum, văd că nu mă pricep să adresez întrebări. Poate un articol despre acest subiect ( cum întrebăm corect ceva ) ar fi binevenit pentru mine, cel puțin… 🙂

Votre commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l’aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google

Vous commentez à l’aide de votre compte Google. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l’aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l’aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s