În catedrală

Sunt în picioare în transeptul unei biserici. […] O catedrală nudă. Pe tabla de dame din dale negre şi albe, scaune rău aliniate, al căror unghi marchează maniera mai mult sau mai puţin abruptă în care s-au ridicat credincioşii la sfârşitul unei rugăciuni pentru a-şi lua la revedere de la Dumnezeu. O catedrală unde nu se celebrează pentru moment nici o slujbă, o catedrală fără muzică, fără tămâie, fără lumânări, dar şi fără tenebre asfixiante, o catedrală scăldată într-o penumbră luminoasă care pare să se prelingă din pietre şi carese îngreunează uşor în depărtarea perspectivei. […] O catedrală care pare goală, o catedrală la asfinţit. O catedrală într-o zi cenuşie.

O femeie în vârstă se apropie de mine: e o paracliseră. Este în acelaşi timp o bătrână americancă ofilită, ridată de viaţă, o anume Mrs Knife pe care am întâlnit-o într-un hotel belgian, între soţul său tuberculos şi fiul ei sifilitic, de care fugeam de obicei,  din cauza pălăvrăgelii anoste din conversaţia ei […] Cu o figură de Parcă fără noroc, americanca se grăbeşte să deznoade curelele ghiozdanului, iar picturile pe care acesta le conţine se succed sub ochii mei, fără să-mi dau seama cum le face să defileze prin faţa mea. […] Era convenit dintotdeauna că voi intra într-o zi în această bisrica, că ghiozdanul acesta va fi pus pe acest scaun şi că o bătrână Mrs Knife pe care o cunosc vag îmi va arăta aceste pânze pe care mâinile care mi-au fost cele mai dragi pe lume au fixat imagini mari cât cerul şi pământul.

Era mai întâi o scară. […] Treptele, un pic oblice, un pic uzate, sunt maculate de un fel de mucegai, iar venele şerpuiesc în profunzimile pietrei […] Dar ceea ce nu pot exprima este suavitatea tăcută a acestui colţ de peisaj, compromisul între tristeţe şi serenitate, senzaţia răspândită peste tot a unei aşteptări reculese, care deja nu mai e speranţa.[…]

A doua imagine reprezintă o tânără […] O văd dor până la jumătate, ca şi cum ar sta de cealaltă parte a unei ferestre deschise. […]

Vine apoi o întindere de preerii […] Puritatea atmosferei e atât de completă că se poate vedea de sus iarba răsărind, aşa cum în cea mai pură tăcere o auzi crescând. […]

Apoi e o femeie în picioare în plin vid, cu picioarele puse pe spaţiu.[…] Ici şi colo, plutesc în eter nori maro-aurii care seamănă cu monştri, cu stofe, cu păsări. […]

În sfârşit, e un vitraliu. […] Un arbore al lui Iesei desfrunzit de iarnă […] Rădăcini şi rămurele se scaldă în cer, beau cerul, îl transformă în sevă. Şi în acest cer de safir lichid palpită raze de o răceală arzătoare, ca farul albastru al lui Sirius în cursul celor mai lungi nopţi ale anului.

În momentul în care Mrs Knife se apropie pentru a lega curelele ghizdanului, un teanc de scrisori cade dintre foile de sugativă şi se împrăştie pe jos: un pachet de plicuri colorate de timbre de toate provenienţele, unele goale, altele în care filele scrisorilor pe care le conţineau fuseseră reintroduse între marginile lor deschise neglijent. Toate aceste plicuri purtau unul şi acelaşi nume, una şi aceeaşi adresă. Nu-mi amintesc silabele acestui nume […] Dar ştiu, într-un mod misterios, că numele este al bărbatului pe care l-am iubit, adevăratul său nume, cel pe care nu îl poartă în viaţă, şi  pe care îl ignorasem până în această zi. […]

– Ah, zic eu, cunosc în sfârşit numele tău adevărat…

Şi propriul meu strigăt de bucurie mă trezeşte, scăldată toată în desfătări. »