Titlul l-am imprumutat de la Antonio Damasio, neurolog, autor al unei carti de succes, tradusa si in romaneste – Eroarea lui Descartes – emotiile. ratiunea si creierul uman. Am recitit subcapitolul respectiv dupa ce am avut parte de doua intamplari revelatoare.

La o bere, un bun prieten spunea ca i-ar placea sa se poata pastra doar creierele in stare de functionare; el crede ca aceste creiere ar reprezenta esenta noastra ca oameni – amintiri, planuri, jocuri, rezolvare de probleme si tot ce poti inmagazina intr-o viata. Nu prea cred. Si nici Damasio nu crede – spune ca, separat de corp, creierul ar produce probabil o minte, dar o altfel de minte. Una psihotica, as spune eu, in care se pierde referinta limitelor corpului, cele prin care este filtrata realitatea si care dau sens distinctiei dintre subiect si obiect.

Astazi, o persoana care nu voia sa admita ca limitele fiziologice trebuie luate in seama cand ne facem planuri, spunea la un moment dat, excedata: « Ei, daca as sta eu sa ascult de semnalele corpului, unde as ajunge? Am prea multe de facut si traim intr-o lume competitiva! » Iata ca, dincolo de scenariile SF la o bere, tot mai multi dintre oamenii timpului nostru incearca sa-si emancipeze mintea de corp, iar uneori chiar ajung sa isi considere corpul doar ca un sclav care nu are drepturi.

Mintea are nevoie de corp pentru a se structura sanatos, adica astfel incat sa-i asigure echilibrul. Iar pacea mintii e durabila doar sustinuta de echilibrul proceselor fiziologice.