Un editorialist se intreba de ce scoli care ar trebui sa produca specialisti scot doar “diletanti de geniu”.  M-ar bucura daca se produc in scoala de azi “diletanti de geniu”. M-ar bucura si sa favorizeze diletantismul pur si simplu, cu sau fara genii. Sa existe, datorita scolii, mai  multi iubitori si practicanti de placere ai muzicii, ai picturii, ai literaturii, ai matematicii, fara scopul de a face o cariera in aceste domenii.

Diletantismul este folosit astazi mai ales peiorativ: “lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însusiri necesare, dovedite de cineva în propriul domeniu de activitate”. Dar sensul originar este acela de a te  ocupa dezinteresat de anumite domenii ale artei sau stiintei. Nu insemna o pregatire superficiala, ci, dimpotriva, accesul la resurse superioare celor oferite de o scoala obisnuita. Diletantii erau, de obicei, membri ai aristocratiei sau ai clasei mijlocii, care nu aveau nevoie sau chiar nu aveau voie sa-si castige existenta din exercitarea unei profesii.

Originea cuvantului diletant este in italianul diletto (= placere, delectare). Sunt cateva avantaje in posibilitatea de a face arta sau stiinta pentru propria placere.

1. Pentru un profesionist e importanta (uneori decisiva) aplicabilitatea cunostintelor dobandite, pentru un diletant acest aspect e secundar – el nu trebuie sa raspunda unei nevoi sociale, ci propriilor interese intelectuale.

2. Pentru un diletant nu exista notiunea de randament al timpului petrecut pentru a afla mai multe in domeniul sau de interes: nu trebuie sa-i dedice doar un semestru, sau un an sau cinci ani, iar apoi sa probeze valoarea cunostintelor dobandite. Charles Darwin, de exemplu, a facut calatoria de explorare timp de 5 ani (1831-1836), apoi si-a structurat teoria si a facut scurte comunicari vreme de peste 20 de ani, si publica Originea speciilor abia in 1859.

3. Diletantii sunt adesea mai bine plasati pentru a explora cai mai putin batute pentru ca, neinteresandu-i castigul imediat, se ocupa adesea de “splendide inutilitati”.

Revenind, e pacat sa le cerem copiilor nostri sa se pregateasca deja din liceu pentru profesia pe care si-o vor alege. In plus e pacat ca profesorii lor nu sunt aproape deloc pregatiti (cu putine, dar cu atat mai laudabile exceptii) sa le trezeasca interesul pentru domenii multiple, sa descopere diletantii din domeniul lor si sa le descopere posibilitatile de delectare intelectuala.

Nu poti fi diletant in profesia aleasa. Dar nu pentru ca diletantismul ar fi rau in sine. Ci pentru ca diletantismul are la baza principiul placerii. Profesie inseamna, printre altele, si unele constrangeri legate de principiul realitatii. Dar cred ca profesionistul care isi permite sa fie si diletant dispune de un supliment de resurse cognitive si emotionale. Am ascultat recent Orchestra Medicilor si multi au zis ca sunt adevarati profesionisti (referindu-se la virtuozitatea in muzica). Eu as spune ca sunt medici deosebiti si diletanti adevarati.

As vrea sa fiu un diletant. Cred ca sunt uneori.

(O lista foarte scurta de diletanti remarcabili, pe care va invit cu draga inima s-o continuati, gasiti aici. Sau puteti sa intrati aici intr-un joc al imaginatiei cu diletanti, profesionisti, amatori, specialisti, veleitari si experti.)

Timp de cativa ani am visat in mod repetat un vis in care hoinaream indelung intr-o biblioteca. Era intotdeauna noapte si eram singur in biblioteca. Treceam pe langa cartile cunoscute si citeam carti in limbi pe care nu le stiam. In vis stiam ca nu stiam acele limbi si totusi aveam impresia ca intelegeam perfect ceea ce citeam.

Aceste vise au inceput in anul mortii lui Borges, Bibliotecarul. In copilarie si adolescenta am avut aceasta idee, ca mi-ar placea sa fiu bibliotecar.  Imi placea tot ce avea legatura cu cartile: luciul cartilor noi si fragilitatea celor trecute prin sute de maini, mirosul tiparului proaspat si galbeneala cartilor vechi, ilustratiile in alb negru si hartile in culori pastelate, demodate; imi placea chiar si sa sterg cu mana preful de pe copertile exilate pe un raft marginas sau putin populat.

Dupa 1990 am descoperit un om care isi construise o cariera de cititor profesionist: Bernard Pivot. Ii urmaream neabatut emisiunea, Bouillon de culture, retransmisa la noi prin TV5 Europe. Mai tarziu am citit un interviu in care isi descria programul saptamanal: 3-5 carti citite (din scoarta in scoarta+note+semne de carte!) pentru a pregati emisiunea si 1-2 carti doar ca diletant; in ziua emisiunii isi recitea notele si paginile marcate (in emisiune nu folosea decat cel mult jumatate, in functie de cursul discutiei – avea o arta desavarsita de a-si pune interlocutorii in valoare!).

Eram fascinat de Bernard Pivot, cititorul profesionist. Mai mult decat ma fascinase Bibliotecarul. Am inteles ca dincolo de placerea de a citi exista un folos pentru minte care nu tine de continutul cartii, ci de insusi actul lecturii. Atunci cand lectura e un act vital. Mai mult decat spectacolul ideilor urmaream in Bouillon de culture spectacolul mintii sobre, vii si diamantine a cititorului profesionist.

A trebuit sa mai treaca niste ani pana sa trag si concluziile practice din aceasta reverie. Intr-o buna zi, cand am constatat ca, de ani buni, citeam intr-o zona mult mai ingusta, in salturi si pe bucatele (multe, foarte multe articole si din ce in ce mai putine carti, romanele fiind specie periclitata!) am decis: e timpul pentru un program mai strict de lecturi groase.

Sunt acum pe-aproape de norma de diletant a lui Pivot. Cititor profesionist o sa fiu intr-o alta viata si o sa citesc in biblioteca pe care sigur Borges a luat-o cu el dincolo (zicandu-si incet “As vrea sa existe Raiul pentru cei care cred in el. Dar daca exista Raiul, sigur nu poate fi Rai fara biblioteca”). Pe lumea asta si eu zic, impreuna cu cronicarul, “ca nu e mai de folos zabavă decat cititul cartilor”.

Herr Doctor,

Sir Karl,

I have some hope that this letter will be correctly forwarded to you from office@openuniverse.org. Yesterday I had a philosophical debate (as a dilettant) with my daughter (incidentally, she came in this world in the year you left it). On freedom. Eventually, she decided to write a letter to Benedictus Spinoza to express some criticism on Proposition XXXIII. Apparently, she consider with serenity your warnings about the enemies of the open society and the paradox of freedom. So, I decided to write a letter to you.

Vă scriu dintr-un secol care a inceput printr-o ilustrare eclatanta a  paradoxului tolerantei: tara care a statuat toleranta ca unul dintre principiile sacrosancte ale organizarii societatii a fost lovita chiar in inima ei libera de cei care promoveaza intoleranta.

(“If we extend unlimited tolerance even to those who are intolerant, if we are not prepared to defend a tolerant society against the onslaught of the intolerant, then the tolerant will be destroyed, and tolerance with them.” – Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, 1945)

Apoi s-a dovedit ca metoda propusa de domnia voastra pentru iesirea din paradox, “dreptul de nu tolera intoleranta”, s-a dovedit foarte dificil de pus in practica fara a duce la o limitare serioasa a libertatii cetatenilor societatii deschise a carei apologie ati facut-o intr-un mod atat de convingator. 

Si astfel ne apropiem cu pasi mari si de punerea in evidenta, in viata de zi cu zi, a paradoxului libertatii: “Libertatea nelimitată înseamnă că omul puternic este liber să-l ameninte pe cel slab si să-i fure libertatea […] Paradoxul libertătii este argumentul că libertatea inteleasă ca absenta a oricarui control limitativ trebuie sa duca la o foarte mare constrangere, deoarece il face pe cel cu tupeu să-l înrobească pe cel blând.”

Din nou sunt mirat ca ati putut sa propuneti ca metodă “protectionismul” (“orice fel de libertate este imposibilă daca nu este garantată de catre stat”), desi ati sesizat pericolul interventiei directe (“personale”) a statului pentru a realiza “obiectivele stabilite pentru moment de cei care guverneaza” si scriati ca interventia indirecta (“institutională”) este preferabilă (crearea unui cadru legislativ destinat doar sa stabileasca regulile jocului si sa asigure respectarea lor).

Intre timp, in cele trei sferturi de secol de la publicarea cartii Societatea deschisă si dusmanii ei, am avut tristul privilegiu de a experimenta ambele extreme ale paradoxului.

Statul nu s-a dovedit un bun garant al libertatii. Mai intai, si acest proces l-ati putut urmari pe scara larga in timpul vietii domniei voastre aici, apararea celor slabi s-a dovedit un pretext pentru instaurarea unei societati inchise, totalitare, numita propagandistic democratie populara/socialista. Apoi, in secolul XXI, deregularea extrema a unor comportamente economice a dus la o criza care ilustrează elocvent cum libertatea cvasiabsolută a unora inseamna lipsirea de libertate a multora.

Voi reciti, dupa douazeci de ani, Societatea deschisă si dusmanii ei. Nutresc speranta ca voi primi raspunsul domniei voastre pe aceasta cale. 

« Monarhia este o relicva a trecutului, republica este cadrul optim al democratiei| » – aceasta este fraza-buldozer a celor hraniti cu mitologia revolutiei franceze.

O prima observatie ar fi ca toate monarhiile constitutionale actuale (cu exceptia, discutabila, a Marii Britanii) sunt  posterioare revolutiei de la 1789.

De altfel, prima monarhie constitutionala, in sensul actual al termenului, a fost chiar Franta, intre 1791 si 1792.

Ca o ironie a istoriei, prima republica europeana moderna este Anglia, intre 1649-1653.

Vom incepe povestea chiar cu Anglia lui Oliver Cromwell. Commonwealth of England a fost o republica la fel de terorista ca si prima republica franceza. Campaniile din Scotia si Irlanda ar putea fi calificate, dupa criteriile actuale, drept adevarate genocide. Si sfarseste, ca si republica franceza in dictatura personala: in 1653, la 4 ani de la decapitarea regelui Charles, Oliver Cromwell dizolva Parlamentul si se proclama Lord Protector, intr-o ceremonie care a fost aproape copiata dupa cea a incoronarii regelui James (tatal lui Charles!) – singurul element diferit a fost vestmantul negru, puritan, al noului stapan al Angliei.

Cei 12 ani ai republicii engleze au fost suficienti pentru ca memoria colectiva sa pastreze o aversiune fata de acest mod de organizare si mai ales fata de riscul de anarhie si violenta care a fost asociat luptei pentru puterea suprema in stat. Ultimul cuvant al regelui Charles pe esafod – “Remember !” –  nu a fost uitat. Chiar daca au urmat doi monarhi absoluti (al doilea Charles si al doilea James), chiar daca au existat 3 crize ale succesiunii la tron in urmatoarele doua secole, republica nu a mai fost o optiune luata in considerare.

Chiar si fondatorii Statelor Unite ale Americii au ajuns cu greu sa accepte formula republicana. Chiar si in timpul discutiilor in Congres pentru elaborarea Constitutiei, Alexander Hamilton (cel de pe bancnota de 10 dolari) a propus o monarhie constitutionala electiva (regele urma sa fie ales, pe viata); propunerea a fost respinsa, dar prima varianta a textului referitor la seful statului prevedea alegerea pe viata a presedintelui.

George Washington a declinat propunerea de a fi presedinte pe viata si s-a ajuns la compromisul ca presedintele sa fie ales pe 4 ani, putand fi reales pentru oricate mandate (regula unei singure realegeri a fost adoptata abia la moartea lui F. D. Roosevelt, in 1944; el se afla la al 4-lea mandat consecutiv!).

Prima republica democratica moderna s-a dovedit pana la urma stabila, in cei 235 de ani de existenta avand un singur derapaj major (dar cat de sangeros !) – Razboiul Civil.

Nu acelasi lucru se poate spune despre cea care este considerata prototipul republican – Franta.

Republica Franceza incepe cu 6 luni de anarhie, urmate de 14 luni de teroare institutionalizata; regimul indecis al Directoratului dureaza, mai mult inertial, 5 ani si se sfarseste la 18 Brumar (9 noiembrie) 1799, cand Napoleon se proclama Prim Consul al Republicii Franceze (republica fiind acum doar un nume golit de substanta).

A Doua Republica Franceza nu prea isi merita majusculele: a durat doar 4 ani (1848 -1852) si se sfarseste printr-un plebiscit care il proclama Împarat pe presedintele ales al Republicii, un anume Louis Napoleon Bonaparte. Sub numele de Napoleon al III-lea va conduce Franta pana la dezastrul de la Sedan, in 1870.

A Treia Republica va avea nevoie de peste un deceniu pentru a se stabiliza si pentru a elimina complet pericolul restauratiei monarhice. Se va dovedi un mediu propice pentru stiinte si arte si isi va asuma o misiune imperiala in exterior. A durat 70 de ani si a sfarsit jumatate sub ocupatie germana, jumatate dub dictatura maresalului Petain.

Dupa Eliberare urmeaza a patra si a cincea republica, cea din urma dand prerogative extinse Presedintelui Republicii, mai mari decat ale oricarui monarh constitutional.

Ne inchipuim poate ca in 200 de ani putem numara o multime de republici democratice. Adevarul e ca exista azi doar 12 (douasprezece) republici care sa fi functionat mai mult de 60 de ani la rand intr-un regim democratic. Am ales baremul de 60 de ani pentru ca inseamna 3 generatii, sau, altfel pusa problema, exista o generatie care a trait (aproape) toata viata in respectivul regim politic.

Cele 12 republici sunt, in ordinea timpului neintrerupt de viata democratica: Elvetia (din 1848), SUA (1877), Mexic (1917), Finlanda (1918), Irlanda (1937), Islanda (1944), Franta (1946), Italia (1946), India (1947), Israel (1948), Costa Rica (1949), Germania (1949).

Tot 12 sunt monarhiile constitutionale care au trecut proba timpului: Marea Britanie (din 1812), Suedia (1815), Canada (1931), Australia (1942), Olanda (1945), Luxemburg (1945), Norvegia (1945), Danemarca (1945), Belgia (1945), Iordania (1946), Noua Zeelanda (1947), Japonia (1947).

Nu mi se pare ca republica a castigat partida.

Radu, Ilie, Ecaterina, Elena. Spun numele în gând şi aprind lumânarea. Las un timp (cât să ajungă toţi în mintea mea) şi îmi fac semnul crucii.

Cam aşa se ruga si bunicul Radu în fiecare seară: în tăcere, în picioare, sub icoana Botezului Domnului prinsă deasupra uşii. Bunica Olga (Ecaterina) venea putin mai târziu, după ce termina ultimele treburi ale zilei. Lumina era deja stinsă, dar o puteam zări uneori la lumina lunii: îngenunchea sub aceeaşi icoană şi se ruga în şoaptă. Desluşeam unele cuvinte şi îmi dădeam seama că era vorba de griji personale pentru care cerea ajutor. De alfel, cred că şi tataie tot asemenea rugi spunea în gând, pentru că Tatăl Nostru îl spuneau împreună cu noi în faţa unei icoane a Naşterii.

Pomenirea numelor o fac in felul bunicii Elena atunci când pregătea colacii pentru împărţit: întâi convocarea tuturor membrilor unei familii rostind un sir de nume, apoi cateva vorbe schimbate cu fiecare (eu zic vorbele în gând, ea le spunea cu glasul de zi cu zi, ca si cum toti acei oameni erau de faţă). Pe bunica Elena nu mi-o amintesc rugându-se în faţa unei icoane (desi sunt sigur ca am văzut-o făcând asta de multe ori ) pentru ca mi-a rămas întipărita în minte imaginea ei când îsi ridica ochii către cer pentru o invocare scurtă si precisă, spusă firesc, de parcă Dumnezeu era chiar putin mai aproape decât Miţa Radii, vecina din spatele bucătăriei de vară. Si azi am impresia că la Arcesti cerul e mai aproape de pământ.

Bunicul Ilie era cântăreţ bisericesc. Destul de straniu, nu cred ca l-am văzut vreodată rugându-se. Dar poate şi mai straniu e ca tocmai el s-a aflat la originea redescoperirii de catre mine a rugăciunii ca eliberare. In copilarie l-am auzit de cateva ori cantand in biserica si mi se parea ca era apreciat (chiar am auzit de cateva ori niste femei spunand ca a cantat foarte frumos). Dar asta nu a insemnat mare lucru pentru mine atunci. Multi ani mai tarziu, la moartea bunicului Radu a cântat in biserica si bunicul Ilie. Si atunci am plans.  Linistit, fara nod in gat, lacrimile veneau usor si, brusc, moartea nu mai parea un zid.

S-a deschis atunci o fereastră care nu s-a mai inchis vreodata. O lume a libertatii gandului, emotiei, faptei. In care poti fi mândru stiind ca ai de dat socoteala numai unei autoritati aflate dincolo de vremelnicii, in care poti sa-ti lasi grijile sub o icoana a sperantei, in care stii ca oamenii si faptele lor bune nu se pierd si in care lumina din om nu se stinge niciodata, oricat de mult ar fi coplesit omul de neputinte.

O lume ca flacăra unei lumânari.

“Nu ma intereseaza ce face ea [fosta sotie], vreau doar sa pot sa am acces la copilul meu, sa ma pot implica in continuare, sa il invat ce stiu, ca eu cred ca am ce sa-i dau… nu ma refer doar la bani … ea mereu zice ca nu ma implic, dar cand spune vorba asta stiu ca vrea doar sa-mi ceara mai multi bani” .  Cam asa s-ar putea exprima un tata recent divortat. Iar fosta sotie ar putea descrie altfel situatia: ” Nu da doi bani nici pe mine, nici pe copil … tot ce fac nu e bine… el le stie cel mai bine pe toate. Zice ca nu-i dau eu voie sa vada copilul, da’ vine la fel de fel de ore … copilul asta are si el un program … dar el n-are de unde sa stie asta, ca n-a stat el cu copilul … venea doar cu pretentii si ma invinovatea pe mine de tot ce i se parea lui ca nu e bine…”

Aceasta familie era scindata inainte de a se pune efectiv problema divortului. Implicarea in cresterea copilului a ramas pe un model de punere in act a scenariilor personale, nu pe crearea unui plan comun. Implicarea adecvata presupune un triunghi relational echilateral mama – tata – copil. Relatia de sprijin intre parinti, in rolurile lor de parinti (matern, patern) in rolurile lor de parteneri este esentiala. Despre rolurile parentale se vorbeste mult, dar uneori ai impresia ca e vorba doar de abilitati individuale. Eu cred ca ar fi bine sa stim teorema conform careia “un copil fericit este acela care are doi parinti multumiti”. Reciproca este trista, dar adevarata: vedem adesea copii ale caror probleme reflecta insatifactia si divortul emotional al parintilor; se intampla adesea ca problema copilului sa devina unalibi pentru parinti in incercarea lor de a evita confruntarea directa cu problemele din relatia de cuplu. Copilul devine “pacient desemnat”. Iata cum descrie un terapeut familial aceasta situatie:

“Observatia izbitoare a fost ca, atunci cand parintii erau apropiati emotional si investeau mai mult unul in celalalt decat oricare dintre ei in pacient, pacientul se simtea mai bine. Cand oricare parinte investea emotional mai mult in pacient decat in celalalt parinte, pacientul, imediat si in mod automat, regresa. Cand parintii erau emotional apropiati, nu puteau gresi in modul de a “gestiona” pacientul. Pacientul raspundea bine la fermitate, permisivitate, pedeapsa, “discutii” sau orice alta abordare. Când parintii erau “divortati emotional”, orice “abordare de gestionare” se dovedea un esec”

1. „Poza bate viaţa”

2. “Oferta irezistibila”

3. “Trebuie sa vezi neaparat…”

4. “Filmeaza totul!”

5. “O insula linistita”

6. “Nici nu-mi vine sa ma mai intorc”

7. “Vreti sa vedeti unde am fost asta vara?”

Aparea in cate o dupa-amiaza cu vreme frumoasa cu un pachet de unt. 87, 88, 89 erau ani in care untul era marfa rara. Unchiul Mitică era instiintat de vânzătoarele de la alimentarele din cartier cand se aducea unt. Fusese diplomat in tinerete, dar usurinta lui de a lega relatii se datora mai degraba naturii sale deschise si generoase. Din cand in cand isi continua obisnuita plimbare prin Cotroceni pana la garsoniera unde stateam, intr-un bloc pe langa Politehnica.

Eram student la medicina si am observat ca venea de fiecare data dupa ce participa la sedintele Asociatiei pentru Istoria Medicinii; de ani de zile era, probabil, cel mai constant participant – era felul lui de a tine vie amintirea fratelui mort cu multe decenii in urma (odata a venit foarte incantat ca audiase o prezentare in care fusese mentionat si doctorul Constantin Nicola). Discutia pleca de la istoria medicinii si ajungea, inevitabil, la perioada interbelica; eram nerabdator sa il provoc sa povesteasca si din amintirile lui de diplomat. O facea cu parcimonie, apoi revenea in prezent, interesandu-se despre vestile pe care i le puteam da despre alti membri ai neamului. Traia in prezent si nu facea caz de trecut. Desi mie mi se parea spectaculos trecutul.

Belgrad in 1939, cu Gafencu la Moscova in acelasi an, o promovare rapida la Ankara in 1940, apoi inca una la Berlin, unde il gaseste 23 august 1944. Ministrul Romaniei la Berlin le cere membrilor legatiei sa semneze o declaratie de fidelitate fata de al III-lea Reich; membrii legatiei care refuza sunt internati intr-un lagar in Bavaria. Dupa ce sunt eliberati de britanici, care ii transfera intr-un lagar de refugiati in Italia, unchiul Mitică are posibilitatea sa opteze intre emigrarea in Canada si intoarcerea in Romania.

Se intoarce in România in 1946, lucreaza din nou in Ministerul de Externe, este decorat de Regele Mihai cu Ordinul Coroana României.

Apoi pierde totul. Totul in afara de generozitate. Nimeni nu l-a putut face vreodata sa creada ca are prea putin pentru a darui. Fara sa astepte rasplata.

Pentru mine, unchiul Mitică a ramas definitia completa a generozitatii: a te gandi la celalalt si la nevoile lui concrete si a oferi cu discretie ajutorul cel mai potrivit cu puterile tale si cu nevoile lui.

“M-am gandit sa te-ntreb: ai nevoie de niste unt? (si scotea deja pachetul de unt din sacosa) … Ca nu prea se gaseste.” Dupa ce acceptam pachetul, ma intreba din nou: “Daca mai gasesc, sa-ti iau si tie?”

Acel pachet de unt era felul lui de-a spune ca singurul timp real e prezentul si ca faptele bune pot fi facute doar in acest timp.

“Foarte devreme in activitatea mea ca terapeut am descoperit ca simpla ascultare a clientului meu, cu foarte mare atentie, era un mod important de a fi de ajutor. Deci atunci cand aveam dubii in legatura cu ceea ce trebuia sa fac in mod activ, ascultam. Mi s-a parut surprinzator ca un asemenea mod pasiv de interactiune poate fi atat de util. Putin mai tarziu, o asistenta sociala, care avea ceva instruire in terapia rankiana, m-a ajutat sa invat ca abordarea cea mai eficace era sa ascult pentru a detecta sentimentele si emotiile ale caror modele puteu fi distinse prin intermediul cuvintelor clientului. Cred ca ea a fost aceea care a sugerat ca raspunsul cel mai bun era sa “reflect” aceste emotii inapoi catre client” (Carl Rogers – A way of being, 1980)

Carl Rogers, despre care vom mai vorbi, descrie, in cartea din care am citat mai sus (publicata spre sfarsitul carierei sale de psiholog clinician) experientele care au dus la conturarea teoriei si practicii terapiei centrate pe persoana, al carei fondator a fost. In acest proces, desfasurat de-a lungul a patru decenii, da o noua viata si conceptului de empatie. Iata prima versiune (1959) a definitiei data de Rogers empatiei :

“Starea de empatie, sau a fi empatic, inseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al celuilalt si cu componentele emotionale si cu intelesurile ce apartin acelui cadru ca si cum  as fi persoana respectiva, dar fara a pierde din vedere conditia “ca si cum”. ”

Incepea a treia viata a cuvantului empatie.

Auzim, citim sau chiar vorbim despre “timp de calitate” petrecut cu copiii nostri. Am intrebat un grup de colegi, consilieri familiali, cât timp de calitate e necesar, dupa opinia lor, pentru a raspunde nevoilor copilului. Raspunsurile au fost surprinzator de omogene: in jur de 30 de minute pe zi. Se gândiseră că “timp de calitate” inseamnă un interval definit, dedicat exclusiv si intensiv copilului. Astfel de intervale trebuie sa existe, dar nu reprezinta singura specie de timp de calitate. Am putea sa reflectam la urmatoarele specii:

1. Timpul de expunere = timp in care parintele este prezent dar are si o alta activitate sau interactioneaza cu o alta persoana (de multe ori, chiar partenerul). Aceste intervale pot fi transformate in timp de calitate pentru copil in masura in care ii explicam ce se intampla (“acum o sa pregatim masa de seara”), ii dam un rol care sa se potriveasca abilitatilor si curiozitatilor sale (“vrei sa asezi tu servetelele ?”); in cazul in care copilul incearca sa ia prim-planul intr-o discutie cu o alta persoana, nu incerc sa-l reduc la tacere (“e o discutie de oameni mari”), nici nu dau prioritate mesajelor care vin la copil (“nu putem discuta acum, n-o sa ne lase pana nu ma joc cu el”), ci incerc sa stabilesc regula “asteptam sa ne vina randul”, mesajul fiind transmis in asa fel incat respectarea regulii sa fie perceputa ca o conditie suficienta pentru acceptarea in clubul celor mari.

2. Timp de disponibilitate = interval in care parintele este disponibil intermitent, la cererea copilului, pentru sprijin, feedback si apreciere in activitati de invatare, sau pentru relationare. Daca intervalele de disponibilitate sunt previzibile si constante, o buna parte din acest timp va fi perceput ca fiind de calitate.

3. Timpul virtual = timpul prezentei simbolice parintilor; daca speciile descrise la punctele 1 si 2 insumeaza suficient timp de calitate, atunci e posibil ca si o parte din din timpul in care parintele si copilul nu sunt impreuna sa fie memorat ca fiind timp al relatiei.

4. Timpul de joc este timpul in care interactionam exclusiv si intensiv cu copilul, dupa regulile varstei lui, adica dupa reguli de joc. Timpul de joc variaza, dar copilul tinde sa ceara mai mult atunci cand ii lipsesc celelalte momente de a fi impreuna descrise mai sus. Daca, dimpotriva, copilul are parte de parinti diaponibili, care il implica in viata lor reala si care au o prezenta simbolica importanta, atunci e posibil sa puna el singur limite acestui timp de joc, pe care il trnsforma uneori intr-un mod de a-si etala abilitatile si autonomia (da reprezentatii – surpriza, isi demonsteaza abilitati dobandite recent) – e timpul lui de gala.

Era o capcana intrebarea referitoare la cantitatea de timp de calitate. Dar insasi notiunea de timp de calitate e construita pe o capcana: ca il putem oferi asa cum am oferi o jucarie frumoasa. De fapt, e vorba de a construi o poveste semnificativa. A, bine ca  mi-am amintit: musai sa povestiti in fiecare seara (si sa nu credeti ca basmele sunt doar pentru copii).