“Nu ma intereseaza ce face ea [fosta sotie], vreau doar sa pot sa am acces la copilul meu, sa ma pot implica in continuare, sa il invat ce stiu, ca eu cred ca am ce sa-i dau… nu ma refer doar la bani … ea mereu zice ca nu ma implic, dar cand spune vorba asta stiu ca vrea doar sa-mi ceara mai multi bani” . Cam asa s-ar putea exprima un tata recent divortat. Iar fosta sotie ar putea descrie altfel situatia: ” Nu da doi bani nici pe mine, nici pe copil … tot ce fac nu e bine… el le stie cel mai bine pe toate. Zice ca nu-i dau eu voie sa vada copilul, da’ vine la fel de fel de ore … copilul asta are si el un program … dar el n-are de unde sa stie asta, ca n-a stat el cu copilul … venea doar cu pretentii si ma invinovatea pe mine de tot ce i se parea lui ca nu e bine…”
Aceasta familie era scindata inainte de a se pune efectiv problema divortului. Implicarea in cresterea copilului a ramas pe un model de punere in act a scenariilor personale, nu pe crearea unui plan comun. Implicarea adecvata presupune un triunghi relational echilateral mama – tata – copil. 
Relatia de sprijin intre parinti, in rolurile lor de parinti (matern, patern) in rolurile lor de parteneri este esentiala. Despre rolurile parentale se vorbeste mult, dar uneori ai impresia ca e vorba doar de abilitati individuale. Eu cred ca ar fi bine sa stim teorema conform careia “un copil fericit este acela care are doi parinti multumiti”. Reciproca este trista, dar adevarata: vedem adesea copii ale caror probleme reflecta insatifactia si divortul emotional al parintilor; se intampla adesea ca problema copilului sa devina unalibi pentru parinti in incercarea lor de a evita confruntarea directa cu problemele din relatia de cuplu. Copilul devine “pacient desemnat”. Iata cum descrie un terapeut familial aceasta situatie:
“Observatia izbitoare a fost ca, atunci cand parintii erau apropiati emotional si investeau mai mult unul in celalalt decat oricare dintre ei in pacient, pacientul se simtea mai bine. Cand oricare parinte investea emotional mai mult in pacient decat in celalalt parinte, pacientul, imediat si in mod automat, regresa. Cand parintii erau emotional apropiati, nu puteau gresi in modul de a “gestiona” pacientul. Pacientul raspundea bine la fermitate, permisivitate, pedeapsa, “discutii” sau orice alta abordare. Când parintii erau “divortati emotional”, orice “abordare de gestionare” se dovedea un esec”
DAN GHENEA 
Fiecare om este unic în felul său, fiecare situaţie este unica prin specificul ei. Părerea mea este că poţi intra în empatie cu o astfel de situaţie doar dacă ai trăit o experienţă asemănătoare.
Soluţiile generale probabil că nu pot aduce un plus mai mare decât cel al unei aspirine în caz de pneumonie. Ce triunghi parental să mai formeze cei doi foşti soţi (oricât de cerebrali şi de binevoitori ar fi) dacă cuvintele pe cere şi le mai adresează sunt parcă scoase cu cleştele? De unde să-i mai dai copilului doi părinţi mulţumiţi când ei însuşi sunt ca două epave stoarse emoţional ce cu greu îşi mai găsesc echilibrul pentru încă o nouă zi? Ce parteneriat mai poate să aibă cei doi daca între ei mai curge doar gheaţă?
Cât despre „pacientul desemnat”, cred că situaţia este specifică doar în cazul copiilor cu părinţi nedivorţaţi pentru că cei divorţaţi probabil că dacă mai schimbă ceva emoţii sunt doar de un anumit fel şi în nici un caz benefice pentru copil.
Problema e că odată ruptura creată e aproape imposibil să o mai acoperi cu ceva, orice încercare de redresare este aspru pedepsită, orice încercare de a mai reveni la normal implică un efort ce erodează chiar şi cea ce a mai rămas, golul devine din ce în ce mai mare. Şi atunci rămâi condamnat să trăieşti doar în regim de avarie, să cârpeşti ce mai poţi pentru ai face copilului o viaţă mai uşoară.
Normalul mai rămâne doar un vis, doar o speranţă şi asta numai până îţi dai seama că şi speranţa a fost adusă tot de Cutia Pandorei!