Brânză şi pară caramelizată –
Intimitate-n miezul cald al zilei,
Cu vin curat şi dragoste filtrată.
E scurtă umbra de la Santa Croce,
Sunt mute divele la Teatro Verdi,
Lumina-i legănată sotto voce.
Cu Dante nu e chip, dar Buonarroti
Te lasă peste umăr să-l priveşti
Făcând Adami dormind şi prime motti.
Iar soarele pe Arno când apune,
Tot aurul ce-a fost pe Ponte Vecchio
În razele ce mor se recompune.
« Când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. »
(Apostolul Pavel – Epistola către Romani)
Dacă teorema de mai sus ar fi adevărată, am putea deduce câteva corolare:
« Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. »
Pavel din Tars se adresa creştinilor din Roma lui Nero, dar, de fapt, formula e universală.
Îmi închipui o insulă pustie. Cu un singur om naufragiat pe ea. Insula oferă apă şi hrană la îndemână. Omul poate supravieţui. Dar pentru ce?
de Dumitru Matcovschi
Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.
Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.
Mai frumoasă decât viața
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povața
doar femeia poate fi.
Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.
Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.
Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Și mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.
Iubeşte-mă, bărbate şi mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.
Dumitru Matcovschi s-a născut pentru a fi poet. Îmi amintesc şi azi uimirea mea când, în august 1991, răsfoiam, într-o librărie din Chișinău, o carte în grafie chirilică – Soarele cel mare (de fapt, Сoapeлe чeл мape). O limbă română frumoasă și limpede izvora de sub acele litere. Pe care nu le-am mai perceput de la o vreme ca străine, pentru că era ca si cum as fi citit în limba vechilor pisanii de biserici.
Şturil / Estoril –
feluri de-a vorbi tandru:
viril sau leneş
Merită citită această carte din cel putin 3 motive:
As incepe cu acest ultim punct.
Câti dintre noi au aflat la orele de istorie că secolul XVIII fanariot NU a fost cea mai proastă perioadă economică a Tărilor Române?
De câte ori ati auzit vorbindu-se public despre catastrofa economică provocată de decizia politicienilor români de a angrena România în primul război mondial?
De câte ori nu ati auzit cliseul (pe care datele din cartea lui Bogdan Murgescu NU îl confirmă) că religia ortodoxă ar fi fost un factor care a contribuit la retardarea economică si socială in această parte a Europei?
In locul uei analize statistice stufoase autorul preferă patru studii de caz: România, Danemarca, Irlanda si Serbia. Povestile (de istorie economică) sunt scrise alert, datele sunt ilustrative, paralelele sunt bine trasate. E genul de istorie la care poti fi mult mai atent pentru că vorbeste despre viata oamenilor obisnuiti sau, mai bine zis, despre cum poti sa vezi viata oamenilor obisnuiti citind niste documente in care e vorba despre lucruri care se intampla si azi: exporturi, importuri, salarii, investitii, industrie, resurse, migratii, boli, bani, hrană. Toate puse intr-o poveste care are si actiune si dramatism, care aproape că te tine cu sufletul la gură, desi cunosti finalul (ca doar e vorba de o istorie care se termină in zilele noastre!).
Bogdan Murgescu avertizează, discret, asupra idealizării epocii interbelice, arătând că România nu a redus decalajul care o separa de tările dezvoltate. Datele pe care le prezinta pot fi decupate insă si altfel: perioada monarhiei constitutionale in România (1866 – 1938) a fost singura din ultimii 200 de ani in care decalajele fata de Europa dezvoltată NU AU CRESCUT. Iar decalajul a crescut cel mai mult in perioada comunistă si in primii zece ani ai republicii postcomuniste. Să fie doar o simplă intamplare?
Mai întâi am crezut că e una dintre ironiile lui Jules Verne la adresa spiritului britanic. Apoi am verificat şi am găsit, într-adevăr, expresia printre proverbele englezeşti – « He that is born to be hanged shall never be drowned « .
Si mai interesant e că Jules Verne pune aceste cuvinte în gura unui explorator îndrăzneţ, Ferguson, pe care îl defineşte astfel ca pe un « fatalist pozitiv ».
Fatalistul pozitiv nu-si bate capul cu toate pericolele posibile. De exemplu, Ferguson nu se îngrijorează din cauza leilor, căldurii excesive, triburilor ostile, pentru că, alegând să survoleze in balon Africa, tocmai a făcut mai putin probabile aceste riscuri. Prietenul sau Kennedy incearca să-l sperie cu întrebarea « Si daca ne prabusim? » Ferguson îi răspunde că abia atunci vor avea acele griji, dar vor fi scapat de grija ca se va prabusi balonul.
Nu le poti avea pe toate. Nu se poate fără riscuri. Dar dacă îti alegi riscurile si treci la actiune, nu va mai trebui sa te zbati la nesfârsit cu toate grijile posibile. Si oricât de rău ar iesi încercarea, nu poate fi mai rău decât să trăiesti tot timpul cu toate grijile posibile.
DAN GHENEA 