Nu de romani, ci de pădure. O pădure cu foarte putină viată. Niste pietre ascunse de o pădure opacă, asemenea templelor mayase pierdute.
« Creste iarba peste casele in care se adună o sută de ani de singurătate ».
A crescut pădure fără amintiri peste dacii care nu stiau sa scrie altfel decât cu sânge.
Pleci să vezi locuri si întâlnesti oameni. E o mare bucurie când se întâmplă asta.
La început au fost niste ciorbe foarte gustoase. Femeia care le făcea (bunică pentru cinci nepoti, la 48 de ani, aveam să aflăm putin mai târziu) m-a întrebat cu glas domol:
– Oare nu sunteti medic?
– Ba da, zic eu, un pic surprins, si nu apuc să adaug « psihiatru »…
– I-am zis eu sefului că sigur sunteti medic. Ia uitati-vă acum la mine si spuneti-mi dacă sunt bolnavă cu capul!
Glasul era in continuare domol si ochii luminosi si blânzi.
– E greu de spus dintr-o privire, zic eu incurcat…
Apoi, la fiecare ciorbă mai ne povestea câte ceva din viata ei. Am descoperit astfel un om care stia sa ierte si sa-si ceara iertare, sa raspunda cu blandete unor oameni pusi pe cearta, sa imbratiseze (la propriu) oameni care « aveau o povară pe suflet » (si din cauza asta, bănuia ea, vorbeau tot timpul « murdar » si erau agresivi); stia sa persevereze in bunătate pana cand o lacrima aparea in ochiul celuilalt (si atunci, zicea ea, e doar inceputul – « mai trebuie sa apara o lacrima si in al doilea ochi); in fine, stia sa multumească pentru greutatile vietii – dupa ce mergea cinci kilometri prin munte catre casa, dupa o zi de muncă, spunea de fiecare dată « Multumescu-ti, Doamne, că am ajuns la mine si la tine acasă! »
Casa era in Grădiştea de Munte. Locul in care se spune ca a fost Sarmizegetusa Regia. Dar femeia de la care am luat acest curs practic si intensiv de psihoterapie nu are de-a face cu dacii si al lor Zamolxe. Oamenii îi spun Rusoaica. Desi vorbeste atat de bine si patrunzător româneste.
Bună ideea unui muzeu arheologic pe locul vechiului castru roman de la Apulum (Alba-Iulia). Bună calitatea exponatelor si bunăvointa custozilor. Proastă ideea unei constructii in sticlă si otel care sa adăpostească muzeul. Si mai proastă amplasarea sub cerul liber (dogoritor in lunile de vara) a lapidariului. Eu chiar am intrat in special pentru aceste pietre care deschid uneori o perspectiva spre lumi atat de asemanatoare in esente (iubirea, viata, pacea, razboiul, moartea) cu lumea noastră si atat de diferite la suprafata.
Imi aminteam cu placere cum am descoperit in lapidariul din Verona un sir de borne de drum (le-am putea numi bikilometrice, pentru ca masurau mile romane) care aveau si functia de avizier – se mai scriau pe piatră (lapidar!), din cand in cand, relatari despre fapte petrecute in acel loc.
Dar la Verona am putut sa stau linistit, la umbră, intr-o incinta cu galerie si porticuri. La Alba-Iulia am rezistat doar vreo zece minute sub soarele gol si toate literele acelea săpate in piatra nu aveau nicio noimă in creierul meu incins si topit. Poate ca mintea românului cea de pe urmă va gasi o solutie să nu lase pietrele cu istorii de oameni in spate să se albeasca la soare ca oasele câinilor fără stapân.
« În mințile alese se pot găsi mai multe absurdități decât în mințile comune – și asta din cauză că sunt mai consecvente și au curajul consecvenței. » (Lucian Blaga)
« Si când sărmanul omuleţ zdrobit întreabă uimit şi plin de reproş ca odinioară Antonie, părintele monahilor:
«Doamne, unde ai fost în tot acest timp? de ce nu mi Te-ai arătat de la început, ca să alini durerile mele?»,
atunci aude acel răspuns misterios şi straniu:
«Eram aici, Antonie! Dar aşteptam să văd lupta ta!» »
(Gabriel Bunge – Akedia)
Nu astepta sa ti se arate calea si apoi sa mergi linistit pe acea cale. Va trebui sa pornesti la drum cu frica si sa lupti nu cu frica, ci pentru ceva. Ceva care sa fie dincolo de granitele eului prea grijuliu cu care ai pornit la drum. Curaj! Mergi cu frica! Pentru că nu este curaj acolo unde nu e frică; acolo nu e curaj, e doar inconstientă.
Am plecat din Tismana pe la 10. Pe Defileul Jiului se lucra si se circula pe o singura banda pe mai bine de jumatate din traseu. Am luat pertea buna a lucrurilor: am avut mai mult timp sa contemplam peisajul (pe care eu il consider foarte terapeutic).
La Mânăstirea Lainici am ajuns la vremea predicii. Mi-a placut mult sfatul final, acela de a ne invata copii sa respecte bucatele si masa si sa multumeasca pentru tot ceea ce primesc in dar. E foarte bine sa intelegi semnificatiile simbolice ale inmultirii painilor si pestilor de catre Hristos, dar si mai bine e sa stii ce poti face practic pentru a aduce in viata ta acea cina mistica.
La Mânăstirea Prislop am ajuns dupa-amiaza. Era inca mare vânzoleală. Imi pare rau ca am simtit si am gandit asta, dar asa am simtit si gandit. Si, la urma urmei, si eu eram dintre cei care contribuiau la vânzoleală, venind acolo fara o nevoie precisa, fara sa ma pregatesc, « in vizita ». Au fost totusi cateva secunde in care a venit si spre mine o adiere de liniste si lumina pe cand priveam un pin albastru neobisnuit de inalt si clopotnita de lemn desenata pe cerul albastru si oglindita in iazul verde.
Cu dedicatie speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici, si ati putea sa va mandriti cu asta. Parintele Arsenie a slujit la doua manastiri intemeiate de balcanici – Prislopul ctitorit de Nicodim de la Tismana (dar la Tismana a ajuns dupa ce ridicase alte doua manastiri in Serbia) si Sâmbata de Sus, ridicata de Constantin Brâncoveanu. Iar in pictura Mânastirii Prislop il puteti vedea pe Sofronie de la Cioara, sârbul care redesteptat ortodoxia in Transilvania in secolul XVIII-lea.
In zona Tismanei sunt o multime de pastravarii. Insa nu peste tot pestele e bine gătit. La Runcu am descoperit insa un loc unde pastravul e savuros – e vorba de Casa Bella. Locul e frumos si rezuma oarecum farmecul zonei: verde linistitor, flori, urme de rusticitate.
La intoarcerea spre Tismana, cand soarele tocmai se pregatea sa apuna, pe marginea soselei umbrite dens de padurea verde-adanc, un cal alb pastea liber. Nu l-am fotografiat, dar poate ca nici nu ar fi aparut in poza?
« […] miluieşte, Doamne, pe cei ce ne urăsc, ne pizmuiesc şi ne ocărăsc; aşijderea şi pe cei ce ne grăiesc de rău. Ca nu cumva vreunul din ei să pătimească ceva rău pentru noi, păcătoşii, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. «
Textul complet al rugăciunii – aici
Acesta e unul dintre exercitiile pe care le propunea Evagrie Ponticul monahilor din pustia Egiptului atinsi de « duhul akediei » (akedia, in acest context, ar putea fi tradus prin depresie severă, cu risc de sinucidere).
Deci: a tine mintea in prezent (mâine ai putea fi mort) si a te folosi de trup in bune conditii (dându-i cu măsură cele necesare), fiind trupul casa mintii tale. Nu ţine de tine ca gândurile rele sa apară sau nu, dar ţine de tine dacă le lasi sa intre in casă. Un trup îmbuibat, ca si un trup slăbit peste măsură nu e capabil să ducă acest război.
Acest exercitiu este valabil si azi in depresiile cu risc suicidar. Stiu asta de la prima mână. Cineva greu si indelung incercat de depresie mi-a făcut odată această marturisire: că a reusit să scape de impulsurile suicidare atunci cand si-a dat seama ca ar putea muri si mâine, fara sa fie nevoie sa faca el planuri; si a început sa traiască mai mult in azi, iar una dintre metodele prin care a reusit asta era exercitiul fizic, cel mai adesea pe scenariul unei munci de supravietuire – să tai lemne pentru foc, să pescuiesti, să-ti faci de mâncare.
Par cette nuit tombante de début d’avril, le hameau de Baldovinesti, situé à environ cinq kilomètres de Braïla, fêtait le premier jour de la résurrection du Christ. Dans toutes leurs cours, les paysans allumaient des moyettes de roseau sec ; partout de joyeux coups de fusil retentissaient, hommages rustiques orthodoxes rendus à la mémoire de celui qui fut le meilleur des homes. (Panaït Istrati – Oncle Anghel)
În seara aceea de început de aprilie, cătunul Baldovinesti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat; de peste tot răsunau focuri de puşcă – închinăciuni creştin-ortodoxe aduse de sătenii noştrii pomenirii aceluia care fu cel mai bun dintre oameni. (Panait Istrati – Moş Anghel)
Cred că era în ultimul trimestru din clasa a VII-a când Vera mi-a dat să citesc Oncle Anghel. Mi s-a părut fabulos să citesc despre un sat românesc în franceză.
Vera era profesoara de franceză si, evident, nu-i spuneam decât în mintea mea Vera. Aveam, totusi, o relatie specială.
Dându-mi să citesc Panait Istrati, Vera mi-a dechis universul lecturii in limba franceză, dar si o alta perspectivă asupra României. In lungii ani 80, in care propaganda se înstăpânise asupra limbii române, am avut posibilitatea de a citi carti in franceza gasite prin anticariate; iar faptul că Panait Istrati a scris despre tărani români in limba franceză m-a făcut să simt artificialitatea acelei propagande nationaliste ieftine care proiecta o Românie închisă in sine.
În clasa a VIII-a am mers la olimpiada de franceză. Desi lucrarea nu era cea mai bună (nici pe departe!), Vera a tinut sa citească partea de compunere a lucrării la ora de franceză de la clasa noastră. Tema era « Mon pays »; nu folosisem deloc textele din manual despre minunatele realizari ale socialismului, ci alcătuisem destul de usor o fantezie pe tema semnificatiei culorilor din steag. Cuvintele franceze care descriau România tărănească îmi veneau uneori din Istrati, iar cuvintele pentru simbolurile României moderne din niste scrisori in franceză ale pasoptistilor, găsite prin subsolurile unor editii critice.
Imi e greu să îmi inchipui o Românie străină de limba franceză. Imi pot închipui Oltenii sau Moldove doar în româneste, dar nicio Românie fără franceză. Iar când am citit Război si pace mi s-a părut firesc să aud personajele lui Tolstoi vorbind mai mult în franceză în prima sută de pagini. Pe Vera o auzeam rostind multe dintre aceste replici. Cu aer slav, dar fără urmă de accent.
Asa cum v-am mai spus, am iubit-o pe Vera. Cu acel fel de iubire care ar putea fi descrisa mai bine cu o combinatie de cuvinte aproape imposibilă: admiratie caldă.
DAN GHENEA 