Pleci să vezi locuri si întâlnesti oameni. E o mare bucurie când se întâmplă asta.

La început au fost niste ciorbe foarte gustoase. Femeia care le făcea (bunică pentru cinci nepoti, la 48 de ani, aveam să aflăm putin mai târziu) m-a întrebat cu glas domol:

– Oare nu sunteti medic?

– Ba da, zic eu, un pic surprins, si nu apuc să adaug « psihiatru »…

– I-am zis eu sefului că sigur sunteti medic. Ia uitati-vă acum la mine si spuneti-mi dacă sunt bolnavă cu capul!

Glasul era in continuare domol si ochii luminosi si blânzi.

– E greu de spus dintr-o privire, zic eu incurcat…

Apoi, la fiecare ciorbă mai ne povestea câte ceva din viata ei. Am descoperit astfel un om care stia sa ierte si sa-si ceara iertare, sa raspunda cu blandete unor oameni pusi pe cearta, sa imbratiseze (la propriu) oameni care « aveau o povară pe suflet » (si din cauza asta, bănuia ea, vorbeau tot timpul « murdar » si erau agresivi); stia sa persevereze in bunătate pana cand o lacrima aparea in ochiul celuilalt (si atunci, zicea ea, e doar inceputul – « mai trebuie sa apara o lacrima si in al doilea ochi); in fine, stia sa multumească pentru greutatile vietii – dupa ce mergea cinci kilometri prin munte catre casa, dupa o zi de muncă, spunea de fiecare dată « Multumescu-ti, Doamne, că am ajuns la mine si la tine acasă! »

Casa era in Grădiştea de Munte. Locul in care se spune ca a fost Sarmizegetusa Regia. Dar femeia de la care am luat acest curs practic si intensiv de psihoterapie nu are de-a face cu dacii si al lor Zamolxe. Oamenii îi spun Rusoaica. Desi vorbeste atat de bine si patrunzător româneste.