Bună ideea unui muzeu arheologic pe locul vechiului castru roman de la Apulum (Alba-Iulia). Bună calitatea exponatelor si bunăvointa custozilor. Proastă ideea unei constructii in sticlă si otel care sa adăpostească muzeul. Si mai proastă amplasarea sub cerul liber (dogoritor in lunile de vara) a lapidariului. Eu chiar am intrat in special pentru aceste pietre care deschid uneori o perspectiva spre lumi atat de asemanatoare in esente (iubirea, viata, pacea, razboiul, moartea) cu lumea noastră  si atat de diferite la suprafata.

Imi aminteam cu placere cum am descoperit in lapidariul din Verona un sir de borne de drum (le-am putea numi bikilometrice, pentru ca masurau mile romane) care aveau si functia de avizier – se mai scriau pe piatră (lapidar!), din cand in cand, relatari despre fapte petrecute in acel loc.

Dar la Verona am putut sa stau linistit, la umbră, intr-o incinta cu galerie si porticuri. La Alba-Iulia am rezistat doar vreo zece minute sub soarele gol si toate literele acelea săpate in piatra nu aveau nicio noimă in creierul meu incins si topit. Poate ca mintea românului cea de pe urmă va gasi o solutie să nu lase pietrele cu istorii de oameni in spate să se albeasca la soare ca oasele câinilor fără stapân.