Mois : janvier 2016

Jurnal de român în Franța (7-10)


Z7, Rodez

După-amiază încerc să ajung pe jos în oraș. Ziua e însorită, peisajul e frumos. Fac vreo patruzeci de minute până în Bourran (un cartier nou din Rodez). Când am fost în vizită de recunoaștere, în septembrie, aici am stat. Și constat că revăd cu bucurie locurile.
Dau o tură prin oraș să rezolv câteva treburi. Mai întâi, să văd unde îmi deschid un cont. Intru la CA. E cinci și douăzeci, programul afișat e până la 17.45, dar bate deja vânt de plecare. Persoana de la recepție se duce să se lămurească asupra cererii mele. Revine după 7-8 minute cu un cartonaș pe care sunt scrise, de mână, cu litere foarte mici, cele trei documente necesare. Îmi spune că trebuie să stabilesc un rendez-vous. Prima dată disponibilă este peste două săptămâni. Zic merci, zic nu și plec mai departe.
Fac o încercare și la BNP. E deja 17.40, programul de lucru e același și la ei, nu mă aștept la mare lucru. Contrar așteptărilor, mă preia prompt un domn foarte amabil, mă ascultă atent, dispare într-un birou un minut sau două, și revine cu o programare peste câteva zile plus o carte de vizită a consilierei cu care trebuie să mă întâlnesc. Acum îmi vine în minte că și bancomatele BNP-ului sunt prietenoase și politicoase – te întreabă în ce fel de bancnote să îți dea suma solicitată, de exemplu. Tocmai au câștigat un nou client

Z8, Rodez

Dimineața o petrec la resurse umane semnând multe hârtii. E adevărat că e multă birocrație, dar despre oamenii cu care am avut de-a face nu pot spune decât lucruri de la foarte bine în sus. La Sainte-Marie se simte o autentică grijă față de oameni.
Pentru că numărul de practică vine mâine, am după-amiaza liberă. Profit de ea uitându-mă la emisiuni-concurs de cultură generală. « Questions pour un champion » are același prezentator de peste treizeci de ani. Sunt hotărât să mă duc și eu la preselecții cândva anul acesta.

Z9, Rodez

Prima zi de lucru cu drepturi și obligații depline. Constat încă o dată că echipa e foarte bine pregătită și atmosfera e bună.

Z10, Rodez

Sâmbătă dimineața. După ce îmi iau porția de peisaj înverzit de la fereastra camerei de zi, mai citesc un capitol din România medicilor. După amiază, fiindcă tot am prins gustul, merg pe jos, prin pădure și apoi pe malul Aveyronului, până în Rodez.

 

Definiția răului


Am reflectat azi asupra acestor definiții ale răului, date de Sfântul Maxim Mărturisitorul

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea lucrurilor. Căci nu are niciun fel de ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici afect contemplat în chip natural în cele ce sunt, și în niciuna din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și alceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite.
[…]

Altă definiție a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta [necunoașterea] orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu  de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor care cad sub simțuri, împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire,  asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Și aflând prin experiență că împărtășirea din cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba sa spirituală și a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului, iar trupul propriu, legat prin fire de zidirea luată drept dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea.
[…]

Toate minciunile


mensonges

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

  • frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
  • frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
  • frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Jurnal de român în Franța (4-6)


Z4, Rodez

Mă trezesc în continuare cu noaptea în cap, foarte vioi de altfel. Cum soarele lor se trezește cu o oră mai târziu (după ora locală) decât al nostru, am timp berechet să îl întâmpin deja ferchezuit și cu ceaiul făcut. Și dacă tot îmi face cu ochiul spre o zi de roz-bleu i-am făcut și ceva poze. Iată una

IMG_20160122_200245_545[1]

Și încă una de  la plimbarea de duminică după-amiaza

IMG_20160117_162521[1]

 

Z5, Rodez

Cei mai mari fulgi de nea pe care i-am văzut vreodată. A durat doar 10 minute, dar parcă intrasem într-un glob de poveste (boule de neige, cum îi spun francezii). Și cum în povești nu-ți stă gândul la poze, n-am poze să vă dovedesc. Trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Z6, Rodez

Prima reuniune a echipei terapeutice la care particip. Discuțiile sunt animate, consistente și foarte cordiale. Restul zilei îl petrec făcând cunoștință cu serviciul și cu pacienții pe care urmează să îi preiau în trei zile de la Dr. HH – o doamnă și o figură nonconformistă în același timp, unul dintre pionierii serviciilor psihiatrice extra muros din departamentul Aveyron. Spirit liber, altruist – îmi aduce aminte în multe privințe de mentorul meu, Dr. Oancea.

Seara ajung la o piesă de teatru, dus de Pompiliu R. Mai înainte am avut o discuție foarte interesantă despre intelectuali, despre stânga și dreapta, despre revoluția franceză, despre comunism și dictatori. Toate astea la o masă la Coq de la Place, la un pahar de Marcillac.

Piesa a fost un fel de fantezie psihanalitică (și a durat fix cât o ședință de psihanaliză). La ieșire am avut noroc că am mai găsit un taxi care să mă ducă la Sainte-Marie. De fapt, cred că ar fi fost mai rentabil, și spiritual și material (taximetristul a afișat un « preț de noapte » la ora 9.30 seara!), să rămân la Pompiliu peste noapte – să mai rezolvăm câteva dileme intelectuale!

Jurnal de român în Franța (1-3)


Z1, Paris – Toulouse – Rodez

Aeroportul Charles de Gaulle pare făcut pentru a testa o ipoteză economico-inginerească, nu pentru a servi oameni. Oamenii sunt doar niște pioni care trebuie mișcați în așa fel încât:

  1. Să se întâlnească doar cu cei din aceeași clasă și care au același drum, adică doar cu ei înșiși reproduși în serie
  2. Să aibă impresia că au spațiu și timp mai mult (pentru că nu stau la cozi) dar, de fapt, să consume acel timp și să golească acel spațiu într-o peregrinare fără rost pe covoare rulante, pe scări rulante și chiar cu … trenuri de interior.

Nu mă pot abține să nu remarc asta: trenuri care merg prin pasaje acoperite, in timp ce călătorii care coboară din ele merg prin ploaie spre copertinele meschine (cât jumătate dintr-o poartă de fotbal, cel mult!) unde vor aștepta navetele către oraș sau către aeroportul  Orly. Fiind în a doua categorie, am ocazia să văd cum funcționează  « managementul călătorilor ». Așa cum am avut ocazia să constat în prima jumătate de oră de la coborârea din avion, călătorii sunt mai întâi împrăștiați la diverse ieșiri, la kilometri distanță ; apoi, naveta îi culege de la aceste ieșiri; în cazul navetei pentru Orly, acest proces a durat peste o jumătate de oră.

La Orly, la porțile de îmbarcare pentru Sud (Toulouse, Bordeaux, Marseille) atmosfera e mai însorită de zâmbete și figuri deschise pentru mici conversații (small talk, cum ar zice englezii – aflați de altfel în număr mare în avionul pentru Toulouse).

Z2, Rodez

De la fereastra dormitorului am o vedere superbă – cu  pădure, vale, deal verde.

La Ordinul Medicilor aflu că există o asociație a medicilor de origine română din Aveyron și Tarn care tinde să devină o prezență importantă în regiune.

Z3, Rodez

Azi-noapte a nins. Puțin, un strat fin. Peisajul verde de ieri e acum alb.

Soarele răsare mai târziu aici (și apune mai târziu). Rodez e la două-trei grade est față de Greenwich, dar cum Parisul nu putea avea aceeași oră cu Londra, Franța are aceeași oră cu Europa Centrală, așa că soarele răsare cu aproape o oră mai târziu decât în țările « normale »(unde ora oficială corespunde cu fusul orar). Se poate spune că Franța are oră de vară iarna!

După patru ore de soare, câmpurile sunt din nou verzi. Ies la o plimbare. Verde intens, albastru fără margini, câțiva nori alb-fumegători. Simt în nări un aer de început de lume…

Lecturi neprogramate (2): Sfaturile unui diavol bătrân


Dragul meu Amărel,

Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum teîngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fi  în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau  cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente. Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând “adevărate” sau “false”, ci “academice” sau“practice”, “depăşite” sau “la zi”, “convenţionale” sau “radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos — că e filozofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.

Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şide a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească “viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică “adevărată”.

Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche. Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş  fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)— cum că ce făcea el atunci era mai important ca prânzul. Cel puţin mă gândesc că aşa ceva trebuie să-i fi spus, fiindcă atunci când eu am propus: “Ei da. De fapt, mult prea important ca să-i dai de cap la sfârșitul studiului de dimineaţă, pacientul s-a luminat la faţă; iar pe când adăugam: “Mai bine te întorci cu forţe proaspete după prânz”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia era câştigată. I-am arătat un băiat cu ziare care anunţa foaia de prânz, apoi autobuzul 73 care-i trecea prin faţă, şi înainte să ajungă la scări, îi înşurubasem adânc în cap convingerea că, indiferent ce idei ciudate i-ar trece prin minte omului când se află singur cu cărţile sale, o doză sănătoasă de “viaţă adevărată” (prin care înţelegea autobuzul şi băiatul cu ziare) era de ajuns să-i arate că “astfel de lucruri” pur şi simplu nu se susţin.

Ştia că scăpase ca prin urechile acului, şi peste ani îi plăcea să vorbească despre “acel instinct nedefinit al palpabilului care ne salvează în ultimul moment de aberaţiile logicii abstracte”. Acum e bine mersi în casa Tatălui Nostru.

Pricepi ce vreau să zic? Mulţumită mecanismelor pe care le-am pus în funcţiune cu secole înurmă, le e acum imposibil să creadă în neobişnuit, atunci când obişnuitul le stă în faţa ochilor. Nu lăsa să-iscape niciodată banalul lucrurilor. Mai presus de toate, nu încerca să foloseşti ştiinţa (vreau să zic științele adevărate) ca instrument împotriva creştinismului. Îl va încuraja neîndoios să se gândească la realităţi pecare nu le poate pipăi şi vedea. Am avut, din păcate, astfel de cazuri printre fizicienii moderni. Dacă nu-i poţi lua din mâini jucăria cu ştiinţa, măcar să fie economie sau sociologie; nu-l lăsa să se îndepărteze de nepreţuita lor “viaţă adevărată”. Dar cel mai bine e să-l fereşti complet de lecturi ştiinţifice şi să-l laşi cu impresia generală că pricepe tot şi că ce-a mai prins după ureche sunt “rezultate ale investigaţiilor moderne”. Nu uita că rolul tău e să-l zăpăceşti de cap. După cum vorbiţi voi, tinerii mei prieteni, s-ar zicecă v-aţi pus în gând să le ţineţi lecţii.

Cu afecţiune, unchiul tău SFREDELIN

Textul integral al cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, de C.S. Lewis –aici

Morală și psihanaliză


O alegere morală implică două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt este reprezentat de diferitele sentimente, impulsuri și altele asemenea, care constituie structura psihologică a individului și sunt materia primă pe care se bazează alegerea sa. […] Psihanaliza își asumă sarcina de a elimina sentimentele anormale, adică de a oferi omului o materie primă mai bună pentru alegerile sale; morala se ocupă de actul alegerii în sine.

[…] Oricât ai îmbunătăți materia primă a omului, tot ajungi și la altceva: alegerea liberă, reală, a omului, de a pune sau de a nu pune avantajul propriu pe primul loc. Și această alegere liberă este singurul lucru de care se ocupă morala.

Materialul psihologic prost nu este un păcat, ci o boală. Nu este nevoie de căință, ci de tratament, ceea ce este foarte important. Oamenii se judecă  unii pe alții după acțiunile lor exterioare. Dumnezeu îi judecă după alegerile lor morale.[…]

Am putea spune acest lucru și altfel. Unii dintre noi, care par oameni foarte cumsecade, ar putea să se fi folosit atât de puțin de buna lor ereditate și educație, încât să fie de fapt mai răi decât aceia pe care îi privim ca pe niște răufăcători. Putem fi oare siguri de felul în care ne-am fi comportat noi înșine dacă am fi avut în cârcă o anumită structură psihologică plus o educație anormală plus puterea pe care le-a avut cineva ca, să zicem, Himmler?

(C.S. Lewis – Morală și psihanaliză)

8 și infinitul


Simbolul infinitului (∞) a fost propus de John Wallis, în Arithmetica infinitorum, în 1655. Newton l-a folosit în calculul infinitezimal. Amândoi au fost preocupați de infinit dintr-o perspectivă teologică.

Newton, de fapt, a petrecut mult timp încercând să descifreze matematic textele biblice. A crezut ca descoperit si o dată precisă a sfârșitului lumii. Dar, pentru un mistic creștin, ziua finală e ziua a opta, ziua întâi a învierii. Asta ar putea explica de ce a adoptat cu atâta entuziasm simbolul propus de Wallis. Wallis care, la rândul său, nu pare să fi fost nici el străin de o simbolistică mesianică atunci când a propus acest opt culcat ca simbol pentru infinit.

Matematicienii actuali consideră ca o ciudățenie o altă idee a lui Wallis, expusă tot în Arithmetica infinitorum: un număr negativ ar fi ceva mai mare decât infinitul. Teoria curentă susține că numerele negative sunt mai mici decât zero. Pare evident că un număr mai mic decât zero nu poate fi mai mare decât infinitul, nu-i așa? Și totuși… Tocmai John Wallis, inventatorul axei numerelor (aceea pe care se înșiră simetric, la stânga și la dreapta față de zero, numerele negative, respectiv pozitive), să nu-și fi dat seama de asta?

Sau poate infinitul nu e pe axă? Poate că axa trebuie răsucită în forma unui opt culcat?

Și nu doar poate, ci aproape sigur calculul infinitezimal a fost modul în care Newton a încercat să înțeleagă creația din nimic a lumii.

Așadar, infinitul este Dumnezeul manifestat, zero este Geneza, minusul este Dumnezeul nemanifestat, potențial, negativ, dincolo de atribute, Dumnezeul apofatic al misticilor.

Infinitul matematic a fost inventat într-un anumit context de cultură creștină, iar simbolului care îl reprezintă nu i se pot  găsi origini mai plauzibile în afara sferei creștine. Fapt este că inventatorul simbolului era teolog de meserie, iar cel mai influent propagator a fost un mistic cel putin la fel de mult pe cât a fost un uriaș al științei moderne.

5 ianuarie 1859: Persistăm a voi unirea sub o dinastie străină


Sursă: 5 ianuarie 1859: Persistăm a voi unirea sub o dinastie străină

“Cu toate că Convenţia de la Paris n-a încuviinţat dorinţa Divanurilor ad-hoc, Adunarea, printr-un vot foarte lămurit, să arate Europei că noi persistăm a voi unirea sub o dinastie străină. Afară de aceasta, noi avem să numim un domn şi cu dînsul se va naşte şi comitetul central din Focşani. Să ştie dinainte domnul şi comitetul care sunt voinţele acestei adunări; să nu uite domnul niciodată că, ales de deputaţii naţiei, pentru că totul nu era încă pregătit spre a face unirea, el trebuie să considere cea mai sacră a sa datorie a grăbi făptuirea acestei uniri, pentru că ziua cea mai frumoasă a domniei sale va fi aceea când se va coborî de pe tron, după ce va fi pus cea de pe urmă piatră la edificiu.”

(Mihail Kogălniceanu, extras din cuvântarea în faţa Adunării Elective a Moldovei din 5 ianuarie 1859)

Azi e 5 ianuarie, ziua în care s-a făcut primul pas spre unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Şi încă din această primă zi a fost un vot unanim în Adunarea Electivă a Moldovei pentru moţiunea propusă de Kogălniceanu, care includea cuvintele unirea sub o dinastie străină. Apoi a fost votat in unanimitate Cuza, care s-a angajat să respecte voinţa naţiunii.

(am scris despre asta mai pe larg în articolul Kogălniceanu, Cuza şi principele străin)