Mois : avril 2014

Peisaj interior

· 2 commentaires ·

Peisajul este « spaţiul în care infinitul şi finitul sunt în contact, trecând unul în celălalt”. Această definiţie surprinzătoare a fost dată de Rosario Assunto, în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Peisajul şi estetica.

Traducerea românească, apărută în 1986, am cumpărat-o încă proaspătă, într-o permisie, şi am citit-o pe îndelete în cele 35 de zile de gardă, în armată. Atunci am înţeles că peisajul e o invenţie recentă (anticilor nu le-a trecut prin cap să decupeze bucăţi din natură şi să le considere frumoase) şi că e o invenţie a orăşenilor (ţăranii se uită la natură curios sau circumspect, dar nu obişnuiesc să o admire).

Ceea ce înţeleg acum e că peisajul e întotdeauna interior. Nu există acolo unde nu există un ochi al minţii care să-l decupeze. Şi să-l plaseze într-un spaţiu-timp complet diferit de spaţiul claustrant şi timpul pulverizat al oraşului.

Tot Assunto o spune mai bine: « Grădina e un spaţiu diferit în mod absolut de spaţiile în care se desfăşoară şi este consumată viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiu care nu mai e simplă exterioritate, deoarece e într-adevăr, şi Rilke a spus-o cum nu se putea mai bine, un spaţiu în care interioritatea se face lume şi lumea se interiorizează. Spaţiu în care sentimentul şi gândirea, obiectivându-se, se individualizează ca un loc, în aşa fel încât, subiectivând spaţiul şi identificându-se cu acesta, devin chiar acel loc » (Rosario Assunto – Ontologia şi teleologia grădinii).

Peisajul a fost inventat cam în aceeaşi perioadă cu dragostea romantică. Dragostea romantică e şi ea o nevoie a orăşeanului, ca şi peisajul. Şi îmi pare că suportă acelaşi tip de definiţie: « locul în care infinitul este contiguu cu finitul ». Dar o să mă mai gândesc la asta. Vă scriu dacă mai aflu ceva…

Pseudonim câştigător: România

· 2 commentaires ·

Azi a apărut pe Ralix.ro articolul O femeie şi un bărbat. 

Fiindcă am profitat de versurile Laurei Yasan pentru a încheia frumos şi uşor acel articol, i-am mai făcut Laurei o vizită online. S-a întâmplat să dau peste o ceva interesant.

Pseudonimul sub care a câştigat primul ei premiu pentru poezie a fost… Rumania.

Titlul volumului premiat a fost … Loba negra (Lupoaica neagră).

Una dintre poeziile din acest volum conţine versul … « ¿qué cantaban los hombres en rumania? »

 

Raiul pe pământ

· 2 commentaires ·

Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.[…]

Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Evanghelia după Luca)

Săptămâna a trecut repede şi nu am apucat să scriu, de Sf. Gheorghe, ceva ce am tot amânat – ceva despre un Gheorghe de la care am învăţat că într-adevăr cei blânzi moştenesc pământul. Am scris despre acest George cu inima largă la rubrica Admiraţii (articolul Perii din Grădina Raiului).

Pentru biblioterapie vă propun Jorge Luis Borges (Ruinele Circulare). « Mă socotesc nevrednic de Infern ori Paradis », zicea argentinianul Gheorghe, dar nu se putea opri să-şi imagineze Raiul ca pe o bibliotecă. Raiul începea în inima lui cu o bibliotecă.

Şi tot pentru biblioterapie vă pun aici un link pentru a putea citi online Un veac de singurătate. Gabriel Garcia Marquez a fost atras de multe milenarisme (« raiuri pe pământ » promise de falşi profeţi seculari – de exemplu, amicul său, Fidel Castro), dar a rămas fidel inimii sale pline de iubire, speranţă, credinţă.

Tema pentru biblioterapie este: Inima şi amintirea. Fără emoţii nu există amintire. Iar amintirea de sine înseamnă verbalizarea şi semnificarea emoţiilor. Restul e literatură. Proastă.

E oficial!

· 2 commentaires ·

Asociaţia cardiologilor americani (American Heart Association – AHA), a hotărât să includă depresia între factorii majori de risc pentru bolile cardiace, alături de obezitate, diabet, hipertensiune şi fumat. Careul negru devine astfel o chintă neagră. http://www.medscape.com/viewarticle/821253 (Îi mulţumesc Claudiei pentru semnalare).

De fapt, e o recunoaştere întârziată cu cel puţin 50 de ani. Încă de la primele studii asupra colesterolului şi rolului său ca factor de risc s-a observat legatura dintre nivelul colesterolului şi anumite « trăsături de personalitate ». Pun ghilimele pentru că, de multe ori, oamenii spun « aşa sunt eu dintotdeauna », deşi, dacă ar fi mai atenti, şi-ar da seama că e vorba de o stare (de lungă durată, ce-i drept), nu de « fire ». Nu mai departe de ieri, cineva îmi spunea « aşa dorm eu dintotdeauna » (adică 3-4 ore pe noapte, aproape înfiecare noapte); am aflat împreună că dormea aşa doar de 7-8 ani.

Am insistat ani de zile cu combaterea « excesului de sare, zahăr şi grăsimi », căutând mereu « suspecţi de serviciu », fără a lua în seamă criminalul evident aflat sub nasul nostru. Citiţi pe silabe: EX-CES. Prea mult din orice. Nu mai departe de săptămâna trecută, un domn care tot timpul un pic dar mereu prost dispus, încerca să mă convigă că « zahărul e o otravă ». Era un cruciat împotriva consumului de zahăr, dar glicemia se încăpăţâna să ajungă, iar şi iar, uşor dincolo de limită, în acelaşi timp în care dispoziţia se ducea în jos, în zona depresiei.

De hipertensiune, ce să mai zic? Că o proporţie semnificativă dintre persoanele diagnosticate cu hipertensiune arterială au în spate 8-10 ani de stres la cote înalte? Nu mai departe de alaltăieri, o asemenea persoană îmi spunea că « nu-şi putea permite să aibă depresie ». De fapt, trecuse prin cel puţin doua episoade. Care lucraseră apoi prin complicii lor (fumat 2 pachete pe zi, episoade de bulimie urmate de diete excesive). Iar pentru că nu se întamplase « nimic » (sugestia unuia dintre doctori că ar fi depresie a fost catalogată ca « un moft »), factorii de stres au rămas aceiaşi. Iar după 10 ani hipertensiunea era acolo.

Probabil că puţini se apucă de fumat ca urmare a unei depresii, dar mulţi devin mari fumători pe fondul dispoziţiei iritabile şi a gândirii negative ce rămân ca o cicatrice a depresiei. De multe ori se poate vorbi cu dreptate despre asumarea unei sinucideri lente.

Aş zice că obezitatea, diabetul, hipertensiunea şi fumatul sunt patru diavoli secundari. Tartorul stă cel mai adesea în umbră şi preferă să credem că nu există. Pentru a da apoi lovitura decisivă: pentru persoanele care au trecut printr-un infarct, diferenţa dintre moarte şi viaţă în următorii cinci ani o face depresia.

Încă un argument pentru monarhie

· 2 commentaires ·

22ptCâteodată o imagine chiar face cât o mie de cuvinte.

De exemplu cea pe care mi-a trimis-o Liviu, Doi prinţi şi doi ţărani.

Cred că mai potrivit decât doi ţărani  ar fi doi mitocani. 

Dar nici aşa nu prea e corect. Pentru că mitocanii lui Caragiale erau lorzi pe lângă ăştia.

Şi să-mi spună cineva dacă zăreşte pe undeva slugile prinţilor William şi Harry ai Marii Britanii; între timp, eu încerc să număr slugile mitocanilor noştri.

Cum vă place această paralelă între educaţia civică a unor prinţi şi cea a miniştrilor republicii?

Sfântul Gheorghe bătrân

· 1 commentaire ·

de  Lucian Blaga

Sfârşise lupta. Când? Când s-a-ntâmplat?
Că sta balaurul cu solzii-mprăştiaţi prin spini.
Mi-aduc aminte: calm pe umeri îmi cădea,
adusă rar, cenuşă din vulcani străini.

Gândesc la fapte de demult, la arătări
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziş din alte zări
sprâncenele îmi sunt şi astăzi arse.

(1) Sf. Mare Mucenic Gheorghe a trecut la Domnul la 23 de ani, în timpul persecuţiei anticreştine declanşate de împăratul Diocleţian.

(2) La Mulţi Ani celor care poartă numele sfântului: Gheorghe, George, Georgiana, Georgeta, Jorge, Jordi, Giorgio.

Adevărat a înviat!

· Laisser un commentaire ·

„[…]De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii.[…]

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.[…] »

(Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la Sărbătoarea Învierii Domnului)

Scepticul Gheorghe, Gavril necredinciosul şi ateul Iosif

· 5 commentaires ·

Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?

José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?

Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?

În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.

Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.

Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».

Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).

Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de  Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.

Grădina Ghetsimani

· 2 commentaires ·

de Boris Pasternak

Stele indiferent clipesc departe
Lumina pe-un cot de drum se prelinge
Drumu-nconjură Măslinii-din-Munte
Sub el, prin vale, Kidronul se scurge.

Poiană tăiată în două fâşii.
Stă-n iarbă Calea Lactee să nască.
Măslini cu luciri argintii-cenuşii
Se străduiesc pe văzduh să păşească.

E grădina cuiva la capăt de drum.
A zis către cei lângă poartă lăsaţi:
“Trist pân’ la moarte sunt în suflet acum
Rămâneţi aici, ucenici, şi vegheaţi”

A renunţat fără împotrivire
Ca pentru plată să se împrumute
Făcând minuni cu-a Domnului mărire.
Om ca şi mine moartea o s-o-nfrunte.

Adâncul nopţii pare acum ţinutul
Distrugerii şi goliciunii hâde.
În Cosmos creşte-n van nelocuitul
Şi doar grădina viaţa o cuprinde.

Privind negre hăuri căzute din har
Pustii, făr` de-nceput şi nesfârşite
Îl roagă să treacă al morţii pahar,
Cu sânge-n sudori, pe Domnul Părinte.

Când ruga-i uşură lingoarea morţii
Văzu lângă drum, din grădină ieşind,
Cum zac pe jos ucenicii cu toţii,
Risipiţi pe pâmânt, fără vise dormind.

El i-a sculat zicând: „Datu-va Domnul
Să-i fiţi în vremea Mea pământ curat,
Iar voi dormiţi, în ceasu-n care Omul
În mâna păcătoşilor s-a dat. »

Şi iată, răsărind de nu-ştiu-unde,
Ceată de robi şi din popor strânsură,
Cu torţe, săbii şi cu Iuda-n frunte –
Sărutul trădării e gata pe gură.

Cu sabia vrea Petru să-i alunge
Într-o clipită tăind o ureche.
Dar aude: „Cearta fierul n-o stinge
Pune sabia în teaca ei veche. »

„Din neguri multă oaste îngerească
Nu mi-ar da Mie Tatăl, să nu poată
Duşmanii fir de păr să îmi clintească?
Zdrobiţi ar fi şi urma lor uitată. »

Şi-ajungem răsfoind a vieţii carte,
La locul cel mai scump din tot ce e divin.
În acest ceas să scriem cu dreptate
Cuvântul şi să-l împlinim. Amin.

E mersul veacurilor ca în pilde,
La mijloc de vreme ia foc pe pământ;
Şi-n faţa-nfricoşatei slave-arzânde,
Cu voie sufăr şi cobor în mormânt.

Şi-a treia zi va fi a ridicării
Din moarte. Ca plutele pe apă se arată,
În lung convoi, scăpând întunecării,
Veacuri ce vin pe rând la Judeacată”

E o încercare a mea de traducere a acestui poem cu imagini atât de vii. Varianta unui mare poet român o găsiţi aici, iar versiunea rusă aici

Există întotdeauna ceva de iubit

· 6 commentaires ·

Au continuat să trăiască astfel într-o lume fugară, deocamdată ţintuită în cuvinte, dar care n-avea să întârzie să le scape fără întoarcere de îndată ce vor fi uitat însuşi înţelesul scrierii. (Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate)

Gabriel Garcia Marquez a murit. De multi ani suferea de maladia Alzheimer.

Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer. (Ibid.)

Memoria nu are altă cale de întoarcere decât pe căile inimii. Eu cred ca GG Marquez a uitat totul în afară de dragoste. Şi mult i se va ierta, căci mult a iubit.

« Există întotdeauna ceva de iubit » (Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate)