Peisajul este « spaţiul în care infinitul şi finitul sunt în contact, trecând unul în celălalt”. Această definiţie surprinzătoare a fost dată de Rosario Assunto, în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Peisajul şi estetica.
Traducerea românească, apărută în 1986, am cumpărat-o încă proaspătă, într-o permisie, şi am citit-o pe îndelete în cele 35 de zile de gardă, în armată. Atunci am înţeles că peisajul e o invenţie recentă (anticilor nu le-a trecut prin cap să decupeze bucăţi din natură şi să le considere frumoase) şi că e o invenţie a orăşenilor (ţăranii se uită la natură curios sau circumspect, dar nu obişnuiesc să o admire).
Ceea ce înţeleg acum e că peisajul e întotdeauna interior. Nu există acolo unde nu există un ochi al minţii care să-l decupeze. Şi să-l plaseze într-un spaţiu-timp complet diferit de spaţiul claustrant şi timpul pulverizat al oraşului.
Tot Assunto o spune mai bine: « Grădina e un spaţiu diferit în mod absolut de spaţiile în care se desfăşoară şi este consumată viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiu care nu mai e simplă exterioritate, deoarece e într-adevăr, şi Rilke a spus-o cum nu se putea mai bine, un spaţiu în care interioritatea se face lume şi lumea se interiorizează. Spaţiu în care sentimentul şi gândirea, obiectivându-se, se individualizează ca un loc, în aşa fel încât, subiectivând spaţiul şi identificându-se cu acesta, devin chiar acel loc » (Rosario Assunto – Ontologia şi teleologia grădinii).
Peisajul a fost inventat cam în aceeaşi perioadă cu dragostea romantică. Dragostea romantică e şi ea o nevoie a orăşeanului, ca şi peisajul. Şi îmi pare că suportă acelaşi tip de definiţie: « locul în care infinitul este contiguu cu finitul ». Dar o să mă mai gândesc la asta. Vă scriu dacă mai aflu ceva…
Ca omul cat traieste mereu afla ceva ,ma conving din nou citind acest posting,.
Am crescut in mijlocul naturii intr-o zona de deal ,urcam zilnic in piscul din spatele curtii.Era acolo o padure de salcami care in plina inflorire dadea un miros deosebit,dar nu m-am gandit sa admir privelistea ;eram preocupata sa nu strice caprele arbustii.
Urcam adesea cu parintii la padure sa aducem lemne de foc si uneori culegeam :ghiocei,brebenei,lacramioare sau leurda.
Nu-mi amintesc sa-i fi auzit pe parinti entuziasmati de frumusetea campului si a padurii,doar bucurosi daca se prevedea un an bun sau dimpotriva cand timpul nu era prielnic .
Azi dupa 50 de ani de viata la oras ma bucur de o iesire la iarba verde cu prietenii,dar nu in acelesi mod in care o fac cei care au copilarit pe asfalt.
Tot ce pot spune este ca imi place natura in orice anotimp!
frumos