Peisajul este « spaţiul în care infinitul şi finitul sunt în contact, trecând unul în celălalt”. Această definiţie surprinzătoare a fost dată de Rosario Assunto, în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Peisajul şi estetica.

Traducerea românească, apărută în 1986, am cumpărat-o încă proaspătă, într-o permisie, şi am citit-o pe îndelete în cele 35 de zile de gardă, în armată. Atunci am înţeles că peisajul e o invenţie recentă (anticilor nu le-a trecut prin cap să decupeze bucăţi din natură şi să le considere frumoase) şi că e o invenţie a orăşenilor (ţăranii se uită la natură curios sau circumspect, dar nu obişnuiesc să o admire).

Ceea ce înţeleg acum e că peisajul e întotdeauna interior. Nu există acolo unde nu există un ochi al minţii care să-l decupeze. Şi să-l plaseze într-un spaţiu-timp complet diferit de spaţiul claustrant şi timpul pulverizat al oraşului.

Tot Assunto o spune mai bine: « Grădina e un spaţiu diferit în mod absolut de spaţiile în care se desfăşoară şi este consumată viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiu care nu mai e simplă exterioritate, deoarece e într-adevăr, şi Rilke a spus-o cum nu se putea mai bine, un spaţiu în care interioritatea se face lume şi lumea se interiorizează. Spaţiu în care sentimentul şi gândirea, obiectivându-se, se individualizează ca un loc, în aşa fel încât, subiectivând spaţiul şi identificându-se cu acesta, devin chiar acel loc » (Rosario Assunto – Ontologia şi teleologia grădinii).

Peisajul a fost inventat cam în aceeaşi perioadă cu dragostea romantică. Dragostea romantică e şi ea o nevoie a orăşeanului, ca şi peisajul. Şi îmi pare că suportă acelaşi tip de definiţie: « locul în care infinitul este contiguu cu finitul ». Dar o să mă mai gândesc la asta. Vă scriu dacă mai aflu ceva…