Am deschis un blog dedicat Regatului României aici
In ultima luna am publicat pe www.ralix.ro o miniserie intitulata Femeile se cred de pe Venus, barbatii nu se mai simt de pe Marte
Am deschis un blog dedicat Regatului României aici
In ultima luna am publicat pe www.ralix.ro o miniserie intitulata Femeile se cred de pe Venus, barbatii nu se mai simt de pe Marte
Azi stau de vorba cu Elvira Alexandrescu, psiholog si psihoterapeut.
Cu Elvira lucrez de mai bine de un deceniu si continua sa ma surprinda. Placut.
Se pare insa ca stim suficiente lucruri unul despre altul spre a functiona foarte bine in echipa. Iar o echipa buna intre un psiholog si un psihiatru nu gasesti chiar pe toate drumurile.
– Iti multumesc, Elvira, pentru toate momentele de satisfactie pe care le-am trait gratie formarii acestei echipe de vis (dreamteam, cum ar zice americanii!). Ma bucur ca ai acceptat sa vorbim aici, in blogosfera.
– Te simti utila ca psiholog?
– In cea mai mare parte a timpului, da. Am confirmarea utilitatii de fiecare data cand pacientii afirma ca se simt bine, ca au o calitate a vietii mai buna, ca au reusit sa depaseasca momentele dificile. Cele mai importante confirmari le am de la pacienti care au iesit demult din terapie si care pastreaza beneficiile terapiei si/sau care ma recomanda altor persoane.
– Ce stii sa faci ?
– Cam generala intrebarea. Stiu sa fac multe lucruri, dar, din punct de vedere al consilierii/psihoterapiei, cred am abilitatea de a integra psihodinamic, creativ, adecvat tehnicile invatate. Aceasta imi permite, dupa stabilirea unei relatii terapeutice macar multumitoare, crearea unui spatiu psihologic empatic, constructiv, mulat pe caracteristicile clientului si ale contextului intalnirii. Nu pot explica exact cum fac, dar cred ca stiu sa generez in fiecare intalnire o experienta.
– Daca nu ai fi psiholog, ce ai fi?
– Artist plastic cu pretentii de scriitor.
– Stiu ca ai o experienta bogata in lucrul cu copiii. Ti-e mai usor sa lucrezi cu copiii sau cu adultii?
– Nu pot face o delimitare, dar cred ca lucrul initial cu copiii mi-a permis sa lucrez mai usor cu adultii. Fiecare adult a fost candva copil, iar un copil singur nu poate fi imaginat. Lucrul cu copiii poate fi uneori foarte dificil in ceea ce priveste culegerea informatiilor pertinente pentru diagnostic si strategie terapeutica, dar este cumva mai provocator, mai motivant. Cand lucrez cu copii si simt ca am acces la lumea lor, simt ca este o relatie mai onesta, plina de spontaneitate, inocenta, cu surprize si consum de energie psihica si fizica in mod benefic; e o experienta regeneratoare pentru mine.
Cu adultii imi poate parea ca lucrez mai usor fiindca am niste parteneri de la care aflu mai direct ce ii supara si ce asteapta de la mine. Ca de la adult la adult pot intelege mai bine preocuparile lor. Ca proces terapeutic este adesea mai dificil, fiindca vietile lor sunt complexe, cu o varietate de experiente combinate intr-o infinitate de trairi. E ca o calatorie intr-o lume interioara, a lor, in timp ce eu ii tin de mana, in aceasta intalnire, care este de fapt cu ei insisi.
– Cum stii ca un client merge bine?
Stiu ca unui client ii merge bine cand bifez, pe baza afirmatiilor lui, criteriile de monitorizare a evolutiei in terapie. La inceputul terapiei avem stabilite niste obiective si indicatori prin care clientul apreciaza ca au fost atinse aceste obiective.
Dar cel mai multumitor pentru mine este cand asteptarile initiale ale clientului devin realitati, cand isi insuseste si sunt ale lui reperele mele terapeutice si cand, cumva uimiti, afirma ca, desi nu stiu cum, ei se simt bine. Atunci stiu ca ma pot retrage: cele ce credeam ca li se potrivesc si pe care le-am lucrat in terapie au devenit ale lor.
– Poti sa umbli in mintea oamenilor fara ca ei sa-si dea seama?
Pot crede ca inteleg, empatic, perspectiva oamenilor, se verifica uneori asta prin derularea evenimentelor pe care le-am anticipat ca urmare a acestei analize. Dar niciodata nu am pretentia ca pot intelege pe deplin mintea cuiva – nici cand se straduieste indelung sa mi-o faca cunoscuta.
– Pune-mi doua intrebari.
– Eu cred ca ai ales sa devii medic pentru neurostiinte, nu pentru suferintele corpului. DA, sau NU?
DA si NU. DA, initial am ales medicina, asa cum zici, pentru ca ma fascinau stiintele creierului (in anii aceia se mai oscila inca intre termenii brain science si neuroscience). Dar, pe parcursul facultatii, am aflat ca si suferinta corpului vorbeste un limbaj foarte nuantat si sofisticat. Asa ca atunci cand am ales sa ma specializez in psihiatrie am avut ca interes principal intelegerea legaturii dintre minte si suferinta corpului si tratarea integrata a acestei suferinte, NU dobandirea stiintei despre creier.
– Activitatea ta profesionala te-a ajutat sa te simti mai bine cu tine insuti?
– NU si DA. Ma simteam destul de bine cu mine si inainte de a face psihiatrie, dar, e drept, ca psihiatru am avut si am sansa unor intalniri deosebite, care cred ca ma ajuta enorm sa raman bine in pielea mea. Cand spun intalniri deosebite, nu te gandi la intalniri rare, zguduitoare, ci mai degraba la unele aproape zilnice, cu oameni obisnuiti aflati in imprejurari neobisnuite.
– Pune o intrebare celor care ne citesc.
– Cum v-ati dori sa fie un psihoterapeut ideal?
1.2.0. Am inteles ca nu pot merge inapoi. Am constatat ca nu am ajuns acolo unde spunea harta cu care am plecat de acasa ca trebuie sa ajung. Imi trebuie o harta noua.
1.2.1. Harta pe care o primim in copilarie arata cam asa:
(Multumesc Nazdravanilor pentru desen!)
Un drum drept, parcurs doar cu propriile puteri, trecand neinfricat peste valuri. Si daca fac ceea ce trebuie primesc ceea ce merit (fantasma lumii drepte), adica o comoara care ma asteapta.
1.2.2. Un adult va vedea, la un moment dat, ca harta poate fi citita si ca o harta a impasului:
a. constat ca abilitatile pe care le-am dobandit mergand pe uscat (rezolvand exercitii cu solutie cunoscuta) nu pot fi aplicate decat partial pentru traversarea marii;
b. mijloacele pe care mi le pot asigura de unul singur (conformandu-ma unei scheme care spune ca singur trebuie sa-mi rezolv problemele) nu par sa garanteze succesul expeditiei; or, daca nu controlez situatia, orice se poate intampla (conform schemei totul sau nimic);
c. nesiguranta rezultatului se transforma in certitudinea ca nu sunt pe drumul cel bun (« drumul bun e drumul sigur »);
d. faptul ca nu sunt pe drumul cel bun e numai vina mea (conform reciprocei teoremei lumii drepte : daca nu ti-e bine inseamna ca nu ai facut tot ce trebuia);
e. de intors, nu ma pot intoarce, pentru ca am crescut si nu mai incap pe anumite usi inguste; sa merg inainte, mi-e frica; sa explorez in dreapta si in stanga (prin incercare si eroare) nu am fost invatat.
Segunda feira –
nascimento dum sol frio,
reaquecido
(Luni – nastere a unui soare sleit, reîncălzit)
Cu Diana am fost coleg de serie la facultate. Nu aveam cum să banuiesc atunci că va alege psihiatria. Apoi am facut impreună rezidentiatul si am stiut că va fi un bun psihiatru. Lucru care mi s-a confirmat in modul cel mai limpede cu putintă: prin felul in care vorbesc despre ea oamenii pe care i-a ajutat. Diana lucrează la Ploiesti. Se intamplă ca ploiestenii să se mute in Bucuresti. Si astfel să vad persoane care au trecut si pe la Diana. Si toti acesti oameni vorbesc foarte frumos despre ea. Unii ii spun doamna doctor altii ii spun Diana.
– Diana, esti psihiatru si psihoterapeut. De unde stii cand esti psihiatru si cand esti psihoterapeut?
– Formarea in psihoterapia cognitiv-comportamentală mi-a schimbat, cred, niste aspecte fundamentale ale gandirii. Mi-am insusit in viata personala o parte din ceea ce am invătat. Practic psihoterapia doar la cabinetul privat, cu clienti trimisi de colegi si cunostinte. Cred insă că gandesc « psihoterapeutic » in relatia cu pacientul aproape tot timpul, devine un fel de a doua natură. Psihiatria este prima mea profesie , cea pe care o practic cand sunt la spital sau cand dau consultatii la cabinet. Incerc să o delimitez de viata personală si de timpul liber pe cat se poate. Mi se pare bine definită, pacientul vine si solicita consultul, il asculti, îi pui intrebari, il observi si apoi pui un diagnostic si stabilesti o linie de tratament. Am constatat ca, in cele mai multe cazuri, asta asteapta pacientul de la mine cand vine in policlinica, un diagnostic si un tratament. In cateva cazuri ma intreaba daca nu exista si alte solutii pentru problema lui. Daca timpul imi permite, incerc sa aflu mai multe si eventual sa fac consiliere. Modul in care ma adresez pacientului este insa tot timpul modul psihoterapeutic empatic, de la intrebari si explicatii pana la incercarea de « normalizare » a suferintei psihice prin care trece.
– Cum ai ajuns psihiatru?
– Daca spun ca « din intamplare » ?… Dupa facultate am facut un an de stagiatura in sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Ploiesti, imi placea, eram tanara, cu multa energie si resurse fizice pentru munca in sala de operatii. Credeam ca acesta este viitorul meu… Apoi a venit examenul de rezidentiat in urma caruia am avut posibilitatea sa optez doar pentru medicina de familie. Am refuzat postul (la Timisoara) si am mers un an ca medic generalist la tara… In al doilea an mi s-au agravat niste probleme renale mai vechi (litiaza) carora le-am dat atentie abia dupa examen. S-a dovedit ca aveam TBC renal si am stat in concediu 6 luni pentru tratament… Cred ca optiunea mea pentru psihiatrie a fost influentata de perspectiva data de boala, am cautat o specialitate putin solicitanta fizic pe care sa o fac la Bucuresti. Ceea ce mi se pare important de spus este ca, intr-un fel, viata m-a adus acolo unde imi era locul. Dupa cateva luni in clinica la « Obregia » mi-am dat seama ca imi place si ca mi se potriveste, iar anii de pregatire si practica care au urmat nu au facut decat sa-mi dovedeasca ca « intamplarea » a ales bine pentru mine. Orice medic se vede si se judeca prin ochii pacientilor lui si cred că impresia, in cazul acesta, este in cea mai mare parte pozitiva.
– Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?
– Depinde de lumea din care vii, de modul in care ai crescut, de imaginea pe care ti-ai creat-o despre propria persoana, depinde de pregatire sau de intuitie, depinde daca stii sau nu ce este psihiatria, depinde de experienta cu boala altuia apropiat, depinde de mass-media (din pacate!) si de o mie de alti factori care nu-mi vin acum in minte.
Esential este faptul ca o suferinta psihica de orice fel are un impact deseori covarsitor asupra propriei persoane si a celor din jur iar asta obliga persoana sau anturajul la un demers oarecare, fie medical, fie alternativ (medicina alternativa, religie, practici subculturale etc) care de cele mai multe ori converg spre consultul psihiatric (uneori dupa o perioada indelungata , dupa epuizarea alternativelor, chiar si atunci cu multa indoiala).
Cred ca iti dai seama ca ai nevoie de ajutor nu numai din cauza simptomelor ci si, sau mai ales, pentru ca acestea iti afecteaza viata personala, sociala, profesionala, iti rapesc din gradele de libertate.
Pozitiv mi se pare faptul ca din ce in ce mai multa lume se adreseaza direct medicului psihiatru, depasind bariera prejudecatilor din societate sau a celor personale.
Intrebarea este totusi grea, exista in fiecare o limita a suportabilului si o imagine a normalitatii, si poate ca de multe ori o suferinta psihica nu este acceptata ca boala, si este traita zilnic ca normalitate in ciuda faptului ca ne erodeaza lent dinspre interior (ca un copac mancat de carii care dupa ani de zile se prabuseste, golit complet pe dinauntru). Alteori boala ataca atat de intens si fundamental incat distruge capacitatea de a discerne realitatea si de a rationa anuland astfel posibilitatatea de (auto)recunoastere a bolii.
– Oricine intra la tine in cabinet primeste un diagnostic?
– Da, in masura in care consideram ca orice normalitate/anormalitate este un diagnostic, nu, daca plasam normalitatea si sanatatea in afara diagnozei.
Cuvantul diagnostic suna ca o sentinta pentru multi pacienti, o parte dintre ei insa pleaca acasa diagnosticati ca normali sau sanatosi din punct de vedere psihic, chiar daca se plang de anumite stari neplacute (de exemplu, in cazul unui doliu recent); acestia sunt consiliati si chemati eventual la un control dupa o perioada de timp.
– Cat de eficiente ti se par tratamentele pe care le propui?
Medicina are limitele ei, nu face minuni. Tratamentul farmacologic este, din punctul meu de vedere, esential pentru anumite grupe de boli, optional pentru altele.
In aceasta era a medicinei bazata pe dovezi ni se ofera remedii testate si supertestate, cu eficienta dovedita clinic. Cu toate acestea, acelasi medicament se dovedeste util pentru un pacient, fara efect sau poate chiar nociv pentru altul. Nici un medicament nu este perfect. Toate medicamentele au si efecte secundare. Nu avem inca toate datele despre ele, de multe ori timpul scoate la iveala aspecte noi si uneori nu placute in ceea ce priveste un medicament. Dar astea sunt datele, asta este realitatea cu care ne confruntam, asta este dilema cu care ne confruntam zilnic, « primum non nocere » (« in primul rand sa nu faci rau »), parca asa zicea latinul. Asta cred eu este crucea noastra. Sa actionam cu mana sigura pe un teren presarat cu surprize. Sa nu putem fi supraoamenii care se doreste sa fim.
Revin la intrebare. In mare parte sunt multumita de posibilitatile terapeutice actuale. Ma gandesc tot timpul ca acum saizeci de ani nu exista apropape nimic. Ma gandesc cum era inainte, ma uit la pacientii din fata mea si ma gandesc « daca am fi in secolul 19, ce as putea face pentru ei ? ». Si daca gandesc asa, lucrurile devin mai simple si alegerile mai clare.
– Care crezi ca sunt cele mai bune mijloace pentru a-ti mentine sanatatea mintala?
Cred ca raspunsul poate fi unul religios sau filosofic. Ca mod de viata constant. Poate nu numai, dar aste sunt primele care imi vin in minte.
Cred ca exista o predestinare implacabila care convietuieste in noi cu liberul arbitru, cu constiinta si cu capacitatea noastra de invatare si adaptare. Nu te poti impotrivi psihozei, daca esti vulnerabil, decat pana la un punct. Dincolo de el, tot ce poti face este sa te adaptezi , sa devii cat mai functional in noii parametri care iti definesc existenta, si asta inseamna, de fapt, sa-ti pastrezi sanatatea psihica.
In cazul nevrozelor, nimeni nu se naste invatat (din pacate), purtam povara unor experiente nefaste, pe care terapia incearca, si uneori reuseste, sa le demonteze.
Dincolo de boala psihica, in orice forma a ei, este un OM, cu valorile lui si modul lui de a se raporta la sine si la univers.
Daca reusesti
cred ca ai o sansa la acest echilibru interior care este numit sanatate psihica.
– Da-mi voie sa remarc frumusetea si echilibrul acestor « 7 porunci ». E randul tau sa-mi pui doua intrebari.
– Care crezi ca este impactul erei informatice, cu toate bunele si relele pe care le aduce, asupra sanatatii psihice ?
– Mai multe patologii ale limitei. Una dintre marile capcane ale tehnologiei, mai ales ale tehnologiei informatiei este iluzia ca nu exista limite. Asadar, mai multe tulburari legate de stres, mai multe anxietati, mai multe depresii. In al doilea rand, mai multe tulburari de personalitate – asta in masura in care conceptul de tulburare de personalitate va mai avea vreun sens intr-o lume din ce in ce mai putin structurata si structuranta. Altminteri, problema nu e tehnologia. In principiu, cunoasterea da putere. In principiu, puterea da libertate. Mai ramane sa stiu cum sa-mi folosesc libertatea. « Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos ».
– Este arta conversatiei clasice un fenomen pe cale de disparitie in randul tinerilor?
– Dupa cate vezi, si noi « vorbim » acum la doua tastaturi. Clasic devii dupa moarte. Dupa o moarte in care nu mori cu totul. Conversatia « clasica » pare sa revina in moda, dupa vreo 20 de ani de traversare a desertului. Mie mi se pare ca lucrurile iau o turnura interesanta: tineri care redescopera savoarea conversatiei si persoane mai in varsta care au uitat cum se face conversatie, sau chiar mai rau, o considerea o pierdere de vreme.
– Diana, iti multumesc pentru aceasta conversatie asistata de calculator. Ai ultimul cuvant. Pune, te rog, o intrebare cititorilor nostri.
– As intoarce catre cititori o intrebare a ta, astept interesata raspunsurile. Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?
Am recitit cartea lui Ivor Porter Mihai I al României. Regele şi ţara.
Mi se pare ca autorul gaseste tonul cel mai potrivit pentru a descrie drama acestui mare rege. Sir Ivor a scris aceasta carte la 92 de ani si a plecat dintre noi anul trecut, la 99 de ani. Se simte ca e un dar facut unui prieten de-o viata. De la un prieten adevarat, nu unul de curte.
Eu unul simt ca Sir Ivor a vrut sa aduca si o marturie curata, fara concesii, despre un om care a incercat si a reusit sa ramana in adevar intr-un secol al marilor minciuni.
Iata o mostra a acestui stil direct, in tuse simple, fara eufemisme si ascunzisuri:
« Mihai a fost crescut intr-un mod grotesc. A stat prea putin cu ambii parinti, in schimb a petrecut o mare parte din copilarie la curtea regala, cu tatal sau teatral, cu amanta acestuia, Elena Lupescu, si camarila lingusitoare si corupta. Principesa Elena se ingrijora insa zadarnic, gandindu-se la influenta nefasta pe care toti acestia ar fi putut-o avea asupra fiului ei. Nu avea de ce: la maturitate, Mihai va ajunge sa adulmece coruptia de la mare distanta si va avea toata viata un dezvoltat simt al datoriei. »
Mai multe citate din carte puteti gasi aici.
Mai pun aici niste randuri care ar trebui sa ne puna pe ganduri. Am avut si avem adevarul in fata. Si totusi nu ne decidem sa actionam in lumina adevarului:
« Când, după un exil impus, i s-a permis să se întoarcă doar pentru câteva zile în patria sa, afost salutat de mulţimi uriaşe la Bucureşti. Le-a spus atunci ceea ce nici un lider comunist n-ar fi îndrăznit să le spună vreodată: «Vă iubesc!». Si, cu toate că guvernele succesive au încercat timp de 44 de ani să discrediteze monarhia, românii l-au crezut. »
Va puteti exprima opinia referitoare la revizuirea Constitutiei aici:
http://forumconstitutional2013.ro/propuneri-de-revizuire-a-constitutiei/
Poate ca astfel ii vom trezi pe acesti politicieni care nu vor sa puna pe agenda problema monarhiei constitutionale in Romania, ascunzandu-se dupa acest caraghios, absurd si rusinos articol 152 din constitutia din 2003.
Daca nu se trezesc, e suficient sa spunem NU la referendumul constitutional.
Parlamentarii au propus deja scaderea pragului de prezenta la referendum la 30% din populatia cu drept de vot. Si cred ca prezenta chiar nu va depasi prea mult acest prag – vor fi la urne ceva mai mult de 5 milioane de cetateni.
Monarhisti suntem cel putin 3 milioane – oricat au vrut unele sondaje sa coboare sub aceasta cifra, nu s-a putut. Daca 85% dintre noi ajung sa voteze, vom obtine victoria decisiva. Pentru ca dupa aceea se va vedea ca republica nu mai poate mobiliza oameni cu convingeri, ci se taraste inertial.
E suficient sa spunem cu voce tare ca republica e doar o carcasa goala. Spune ce crezi si fă ce spui!