Azi stau de vorba cu Elvira Alexandrescu, psiholog si psihoterapeut.

Cu Elvira lucrez de mai bine de un deceniu si continua sa ma surprinda. Placut.

Se pare insa ca stim suficiente lucruri unul despre altul spre a functiona foarte bine in echipa. Iar o echipa buna intre un psiholog si un psihiatru nu gasesti chiar pe toate drumurile.

– Iti multumesc, Elvira, pentru toate momentele de satisfactie pe care le-am trait gratie formarii acestei echipe de vis (dreamteam, cum ar zice americanii!). Ma bucur ca ai acceptat sa vorbim aici, in blogosfera.

– Te simti utila ca psiholog?

– In cea mai mare parte a timpului, da. Am confirmarea utilitatii de fiecare data cand pacientii afirma ca se simt bine, ca au o calitate a vietii mai buna, ca au reusit sa depaseasca momentele dificile. Cele mai importante confirmari le am de la pacienti care au iesit demult din terapie si care pastreaza beneficiile terapiei si/sau care ma recomanda altor persoane.

– Ce stii sa faci ?

– Cam generala intrebarea. Stiu sa fac multe lucruri, dar, din punct de vedere al consilierii/psihoterapiei, cred am abilitatea de a integra psihodinamic, creativ, adecvat tehnicile invatate. Aceasta imi permite, dupa stabilirea unei relatii terapeutice macar multumitoare, crearea unui spatiu psihologic empatic, constructiv, mulat pe caracteristicile clientului si ale contextului intalnirii. Nu pot explica exact cum fac, dar cred ca stiu sa generez in fiecare intalnire o experienta.

– Daca nu ai fi psiholog, ce ai fi?

– Artist plastic cu pretentii de scriitor.

– Stiu ca ai o experienta bogata in lucrul cu copiii. Ti-e mai usor sa lucrezi cu copiii sau cu adultii?

– Nu pot face o delimitare, dar cred ca lucrul initial cu copiii mi-a permis sa lucrez mai usor cu adultii. Fiecare adult a fost candva copil, iar un copil singur nu poate fi imaginat. Lucrul cu copiii poate fi uneori foarte dificil in ceea ce priveste culegerea informatiilor pertinente pentru diagnostic si strategie terapeutica, dar este cumva mai provocator, mai motivant. Cand lucrez cu copii si simt ca am acces la lumea lor, simt ca este o relatie mai onesta, plina de spontaneitate, inocenta, cu surprize si consum de energie psihica si fizica in mod benefic; e o experienta regeneratoare pentru mine.

Cu adultii imi poate parea ca lucrez mai usor fiindca am niste parteneri de la care aflu mai direct ce ii supara si ce asteapta de la mine. Ca de la adult la adult pot intelege mai bine preocuparile lor. Ca proces terapeutic este adesea mai dificil, fiindca vietile lor sunt complexe, cu o varietate de experiente combinate intr-o infinitate de trairi. E ca o calatorie intr-o lume interioara, a lor, in timp ce eu ii tin de mana, in aceasta intalnire, care este de fapt cu ei insisi.

– Cum stii ca un client merge bine?

Stiu ca unui client ii merge bine cand bifez, pe baza afirmatiilor lui, criteriile de monitorizare a evolutiei in terapie. La inceputul terapiei avem stabilite niste obiective si indicatori prin care clientul apreciaza ca au fost atinse aceste obiective.

Dar cel mai multumitor pentru mine este cand asteptarile initiale ale clientului devin realitati, cand isi insuseste si sunt ale  lui reperele mele terapeutice si cand, cumva uimiti, afirma ca, desi nu stiu cum, ei se simt bine. Atunci stiu ca ma pot retrage: cele ce credeam ca li se potrivesc si pe care le-am lucrat in terapie au devenit ale lor.

– Poti sa umbli in mintea oamenilor fara ca ei sa-si dea seama?

Pot crede ca inteleg, empatic, perspectiva oamenilor, se verifica uneori asta prin derularea evenimentelor pe care le-am anticipat ca urmare a acestei analize. Dar niciodata nu am pretentia ca pot intelege pe deplin mintea cuiva – nici cand se straduieste indelung sa mi-o faca cunoscuta.

– Pune-mi doua intrebari.

– Eu cred ca ai ales sa devii medic pentru neurostiinte, nu pentru suferintele corpului. DA, sau NU?

DA si NU. DA, initial am ales medicina, asa cum zici, pentru ca ma fascinau stiintele creierului (in anii aceia se mai oscila inca intre termenii brain science si neuroscience). Dar,  pe parcursul facultatii, am aflat ca si suferinta corpului vorbeste un limbaj foarte nuantat si sofisticat. Asa ca  atunci cand am ales sa ma specializez in psihiatrie am avut ca interes principal intelegerea legaturii dintre minte si suferinta corpului si tratarea integrata a acestei suferinte, NU dobandirea stiintei despre creier.

– Activitatea ta profesionala te-a ajutat sa te simti mai bine cu tine insuti?

– NU si DA. Ma simteam destul de bine cu mine si inainte de a face psihiatrie, dar, e drept, ca psihiatru am avut si am sansa unor intalniri deosebite, care cred ca ma ajuta enorm sa raman bine in pielea mea. Cand spun intalniri deosebite, nu te gandi la intalniri rare, zguduitoare, ci mai degraba la unele aproape zilnice, cu oameni obisnuiti aflati in imprejurari neobisnuite.

– Pune o intrebare celor care ne citesc.

– Cum v-ati dori sa fie un psihoterapeut ideal?