Mois : juin 2011

Ştiu să-mi citesc emoţiile?


1. Uneori nu prea imi inteleg reactiile.

2. Sub puterea unei emotii, adesea actionez impotriva propriilor interese.

3. E usor sa ma faci sa ma simt vinovat.

4. Ma incred in mare masura in intuitie pentru a lua decizii.

5. Ma impac cu ideea ca nu pot intelege totul, in legatura cu mine sau cu altii.

6. Incerc sa nu ratez savurarea micilor bucurii ale vietii.

 7. Mi se intampla adesea sa fiu trist fara sa stiu de ce.

 8. In viata de zi cu zi, emotiile mele ma stanjenesc adesea

9. Daca ma enerveaza ceva, nu zic nimic mult timp, apoi explodez.

10. Cand sunt in toane proaste, ii bruschez pe toti cei din jur.

11. Adesea imi trebuie ceva timp ca sa-mi dau seama ca m-am enervat.

12. Emotiile mele pot sa ma imbolnaveasca fizic.

 13. Mi-e greu sa accept criticile, chiar daca sunt fondate si constructive.

14. La filme rad sau plang usor, si imi place asta.

Marcati la fiecare afirmatie acordul sau dezacordul, astfel: « de acord », « mai degraba de acord », « mai degraba nu sunt de acord » « nu sunt de acord »

Mergeti apoi la cheia 3

Despre « citirea » emotiilor si aici

Toate poveştile au final fericit


Camus spunea că trebuie să alegi: să trăieşti sau să povesteşti. E o formulare ori-ori tipică pentru timpurile noastre. De foarte multe ori nevoia de psihoterapie e o nevoie de poveste. Nevoia de a reînvăţa să trăieşti şi să povesteşti. Cum?

  1. Descoperă care e povestea ta, nu rolul tău; poti juca multe roluri, dar ele trebuie să intre intr-o singură poveste; rolurile şi măştile se schimbă, dar nu lăsa sa intre personaje din poveşti diferite.
  2. Povestea e mai importantă decât succesul într-un anumit rol; de fapt succesul se dovedeşte a fi un castel de nisip dacă nu conţine  o poveste esenţială ca structură de rezistenţă.
  3. Toate poveştile au final fericit, nefericire e doar refuzul poveştii. De ce refuzăm povestea? Pentru că ne e frică de probele iniţiatice; cei mai mulţi dintre eroii de poveste eşuează de două, de trei sau chiar de nouă ori înainte de a reuşi. Aproape întotdeauna reusesc ajutaţi de iraţional; eşecul şi iraţionalul sunt dureri prea greu de suportat pentru moderni.

Sarajevo: Sfârşitul Europei de Mijloc


28 iunie 1914: Franz Ferdinand, Arhiduce de Austria este împuşcat mortal la Sarajevo. A urmat primul razboi mondial. Apoi al doilea. Apoi Cortina de Fier. Si din nou la Sarajevo, in anii ’90, pentru actul al IV-lea al unei tragedii: Europa Natiunilor.

Mostenitorul tronului austro-ungar e prezentat in treacat in istorie ca pretext pentru izbucnirea razboiului. Istoria nu se scrie cu « ce-ar fi fost daca ».  Si totusi… Arhiducele de Austria era un sustinator al proiectului de federalizare a imperiului propus de românul Aurel Popovici.

In Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicata in 1906, Popovici propunea o federatie de 15 state nationale. In jurul lui   Franz Ferdinand se formase asa-numitul Cerc de la Belvedere, un grup de reformisti in care Aurel Popovici este inclus incepand cu 1905.

In 1912, planul lui Popovici este luat ca baza pentru a elabora un proiect de guvernare, in contextul in care succesiunea la tron parea foarte apropiata – starea sanatatii imparatului nu era tocmai buna si oricum avea deja 8o de ani.

In mai 1914, vizita la Sarajevo a printului mostenitor era pe punctul de a fi contramandata pentru ca Franz Josef era grav bolnav. Franz Josef isi revine, vizita are loc, iar Franz Ferdinand este asasinat. Incepe razboiul mondial si se sfarseste visul unei Europe de Mijloc ca loc al unitatii in diversitate.

Aurel Popovici moare la Geneva in februarie 1917, exact in momentul cand in Rusia era pe punctul sa izbucneasca revolutia. Vladimir Ulianov (mai cunoscut sub numele de Lenin) pleaca din Geneva.

Familii fericite


Zinker (In Search of Good Form – Gestalt Therapy with Couples and Families, 1998) enumera urmatoarele atribute ale întâlnirilor din familiile fericite:

  • Oamenii se ascultă unii pe alţii
  • Au propriile idei şi sentimente
  • Schimbă idei astfel încât să se ajungă la cea mai convenabilă soluţie
  • Mai degrabă pun întrebări decât să facă presupuneri
  • Acceptă diferenţele fără teamă
  • Se adaptează unul la celălalt
  • Se luptă pentru ceea ce consideră a fi corect şi bun
  • Încep, dezvoltă şi încheie o discuţie, apoi trec mai departe
  • Împărtăşesc dureri, curiozităţi, regrete, tandreţe, dorinţe şi nevoi diverse
  • Învaţă să accepte cu recunoştinţă un da şi fără resentimente un nu
  • Trec de la o experienţă la alta (nu rămân fixaţi)
  • Renunţă să vrea un lucru pentru care nu există şanse de realizare
  • Nu se iau prea în serios
  • Se influenţează reciproc
  • Sprijină interesele şi proiectele celuilalt
  • Arată mândrie sau compasiune pentru reuşitele sau eşecurile celorlalţi
  • Respectă spaţiul intim al celuilalt, dar nu stau deoparte atunci când acesta se retrage în suferinţa  sa
  • Tolerează idei noi şi stranii şi visează  împreună

The King’s Speech


Exista mai multe filme americane care au ca intriga abdicarea lui Eduard al VIII-lea din cauza opozitiei guvernului britanic la proiectata casatorie cu Wallis Simpson, o americanca divortata. Subiect suculent fie pentru a pune in scena un print progresist in lupta cu conservatorismul si ipocrizia, fie tensiunea dintre ratiunea de stat si ratiunile inimii; in filmele pe care le-am vazut, Albert, fratele mai mic, aparea intr-un rol sters, doar pentru a contrasta cu inteligenta, dezinvoltura si charisma mostenitorului tronului. Din punctul de vedere al intrigii, The King’s Speech este la fel de schematic, propunand o imagine in oglinda: Eduard este superficial, egocentric si iresponsabil, Wallis e o scorpie, Albert este un frate devotat si intelegator. Scenaristii recunosc faptul ca au marit tensiunea dramatica prin alterarea cronologiei – scena din catedrala, in seara dinaintea incoronarii, nu a avut loc, pentru ca imbunatatirea vorbirii printului Albert (viitorul George al VI-lea) incepuse deja cu un deceniu in urma (Albert vorbise cursiv in 1927, la deschiderea Parlamentului Australiei – tara de unde venea terapeutul sau, Lionel Logue!). Si totusi… Filmul se joaca magistral in intalnirea dintre cei doi barbati atipici pentru timpul lor – printul care nu putea sa-si joace rolul si actorul ratat care isi gasise vocatia in a-i ajuta pe altii sa-si recapete cuvintele. Dialogul est plin si imprevizibil (cu atat mai remarcabil pe fundalul unei scheme previzibile a actiunii), iar jocul actorilor (Colin Firth si Geoffrey Rush), captivant si angajant.

Pentru mine a mai evocat un exemplu pe care, intamplator, il citisem cu cateva luni inainte. Regele Henric al II-lea al Angliei o ia in casatorie, in 1141, pe Alienor de Aquitania. De fapt, e invers: Alienor, 27 de ani, cea mai bogata mostenitoare din Europa, recent divortata de regele Frantei (la cererea ei (!), papa a anulat o casatorie in care nascuse deja 2 copii) il alege pe tanarul Henric, 19 ani, sa-i fie sot. 15 ani mai tarziu, cei 2 au 4 copii si traiesc 9 luni pe an separat: el la Londra, ea la Angouleme. Prezumtivul print mostenitor era impreuna cu tatal, ceilalti impreuna cu mama. Printul mostenitor nu vorbeste aproape deloc; cand vorbeste, se balbaie. Intra in scena un « terapeut » neconventional – arhiepiscopul de Canterbury, viitorul sfânt Thomas Beckett, la acea vreme prieten din tinerete al regelui. Regele i-l da pe fiul sau in grija, sa creasca in casa lui (obiceiul timpului era intr-adevar, ca fiii de regi sa creasca o vreme in casa unui mare nobil); dupa un timp, printul vorbeste fluent si incepe sa-l considere pe Beckett adevaratul sau tata. Nu toate povestile se termina cu bine – printul va muri inainte de a ajunge rege, Thomas Beckett va muri ucis in catedrala din ordinul regelui pentru ca nu a vrut sa subordoneze Biserica Catolica a Angliei puterii regale, ceilalti trei fii se vor lupta impotriva tatalui lor si apoi intre ei. Similaritatea intre cele doua povesti, la 8 secole diferenta: tata dominator, mama distanta, terapie axata pe substratul emotional si abia apoi pe tehnica pronuntarii.

Iarasi am vorbit mai mult despre istorie decat despre film. Filmul e bun pentru ca ma provoaca la gandire.

Admiraţia


Il admir pentru… Admiratia s-a topit în câteva secole pana la nivelul unei aprecieri. Initial avea sensul de a recunoaste un miracol.

Trecem pe lânga minunile cotidiene pentru ca ne ferim sa admiram. Exprimarea admiratiei e vazuta din ce in ce mai mult ca o vulnerabilitate: in cuplu, la scoala sau la lucru nu vrem sa dam celuilalt un ascendent in competitia permanenta in care suntem angajati.

Dar tocmai admirand ne putem gasi si ne putem accepta mai usor propriul nostru loc sub soare. Invidia si ambitia uzeaza – sunt sporturi de contact. Admiratia lasa spatiu pentru libertatea fiecaruia. Si stimuleaza cresterea personala.

Discursul Regelui


Textul din 8 iunie l-am încheiat amintindu-vă că suntem contemporani cu ultimul rege constituţional al României. Majestatea Sa va împlini în curând, cu voia lui Dumnezeu, 90 de ani. Din care 84 de ani de domnie. A domnit sub regenţă între 1927 şi 1930, a fost detronat (neconstituţional) de catre propriul tată, a revenit la tron în 1940 pe fondul catastrofei naţionale a prăbusirii graniţelor României Mari; i s-a rezervat un rol decorativ, din care a ieşit însă, folosindu-şi prerogativa de şef al armatei, în august 1944, când a repus în vigoare Constituţia  din 1923; abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost obţinută prin forţă şi este nulă de drept, iar modul în care a fost proclamată republica populară, în aceeaşi zi, nu a respectat cerinţele de revizuire a constituţiei în vigoare în acel moment (chiar dacă am considera valabilă abdicarea, asta nu abrogă Constituţia); republica populară şi succesoarea sa, republica socialistă, nu au avut nici un moment legitimitate. Şi totuşi … Puterea instalată după 1989 a ales sa lase în vigoare, pentru aproape 2 ani, Constituţia Republicii Socialiste România, pentru că nu voia nici măcar sa audă de reînnodarea legitimităţii prin repunerea în drepturi a Constituţiei din 1923 (desigur, cu posibilitatea de a iniţia procesul de revizuire!). Iată de ce consider că, deşi sunt adoptate perfect legal şi democratic,  constituţiilor postdecembriste ale României le lipseşte legitimitatea.

De fapt, ar fi trebuit să fie vorba despre un film – King’s Speech, văzut recent pe DVD. Un film bun. Dar întâmplările mundane curente fac să pălescă începutul de comentariu pe care îl pregătisem. Pentru că viaţa bate filmul. Şi dacă filmul se încheia cu rolul mobilizator al discursurilor regelui George al VI-lea al Marii Britanii, eu vreau să pun în evidenţă faptul că regele nostru nu renunţat niciodată la datoria sa de a încuraja naţiunea prin mesaje a căror sobrietate şi al caror echilibru pe mine mă impresionează. Incepând din 1941 (inclusiv în anii 1948 – 1989), Regele Mihai a pronunţat în fiecare an Mesajul către Ţară de Anul Nou.  Discursuri de încurajare şi de păstrare a speranţei. Aş fi vrut să găsesc o înregistrare a mesajului din 1943 (care l-a enervat pe Hitler), dar nu am reuşit. Am găsit însă o dizertaţie interesantă despre aceste mesaje, pe care v-o recomand.

Un Rege este printre noi. Va fi ultimul rege constituţional al României, daca voinţa naţională nu va decide altfel.

Aria Lunii


Soprana Valentina Naforniţă a câstigat consursul BBC Cardiff Singer of the World. Am ascultat iarasi si iarasi Aria Lunii, impresionat de expresivitatea si controlul perfect al vocii. Ascultati.

Multumesc, Radu, ca m-ai convins, acum 20 de ani, sa ascult mai multa opera; eram un fanatic al textului si iti spuneam ca asta e slabiciunea libretelor de opera; m-ai convins ca e ceva in vocea umana care trece mult dincolo de cuvinte. De atunci descopar, iarasi si iarasi, majestatea si profunzimea si dincolo-de-intelesul vocii umane. In seara asta, Valentina  Naforniţă. Inca o secventa, la Ateneu. Multumesc, Radu.

Noaptea de iunie


« Să plângă ? … Însă plânsul provoacă râsul azi … / Pe cât ai să versi lacrimi, pe-atâta ai să cazi ! / Să râdă ? … Dar tot omul o rană are-ntr-însul … / Să râdă însă ! Râsul provoacă singur plânsul ! » (Alexandru Macedonski – Noaptea de iunie)

Astăzi soarele nu a mai apus dincolo de Cercul Polar de Nord. Arhanghelsk (Oraşul Arhanghelilor) e mult dincolo de Cercul Polar. « În Archanghel » e o poezie ludică şi muzicală de Alexandru Macedonski. Muzicalitate pe care o actualizează fabulos Tudor Gheorghe în « Fata din Arhanghel ». « Cu ochi lungi, cu gene lungi, / Zilnic râde, zilnic cantă ». Azi am citit Macedonski  după ce îmi căzuse sub ochi Epistola întâia către fete. Contra plânsului, i-aş zice eu; e un text care surprinde bine spiritul timpului: să nu plângi pentru nimic, dar nici râsul nu e alternativa, ci un semisurâs controlat de voinţa de a nu plânge.

Dilemei lui Macedonski i se răspunde azi cu varianta nici plâns – nici râs. Recomand să luăm mai serios în considerare varianta şi – şi: plâns mai în voie şi râs sănătos.

În Nord, Soarele e la Zenit. E noapte de iunie pe Dâmboviţa. E zi la Cercul Polar. Să nu ne luăm prea în serios.