Mois : juin 2011

Pianul lui Ravel


« Pianul lui Maurice Ravel era acoperit de praf, ca şi cum nu ar fi fost folosit niciodată. Ravel considera că viaţa artistică e temporară şi nu trebuie să ia locul vieţii reale. Cât priveşte viaţa morală ideală, ea ar trebui să fie, dimpotrivă, continuă. De fapt, trebuie sa recunoaştem că şi viaţa noastră morală este temporară, că nu ne gândim la semeni decât în mod intermitent, însă asta se datorează slăbiciunilor noastre omeneşti. Pentru a fi sinceră, gândirea morală nu ar trebui să-si fixeze nici o limită, ci să iradieze în întreaga existenţă. Aceeaşi idee se regăseşte la Sfântul Augustin, care afirma că «măsura iubirii este să fie fără măsură» » (Vladimir Jankélévitch – Curs de filosofie morală)

Mai mult despre frumos si bine puteti citi in Stralucirea binelui (cateva aplicatii pe o idee de Jankélévitch)

Dependent de televizor ?


 1.Cel mai adesea urmăresc emisiunile tv pentru că:

 a) nu am altceva mai bun de făcut   b)  vreau să mă informez  c)  vreau să mă relaxez

 2.După o zi de lucru petrec în faţa televizorului:

 a) mai puţin de o oră  b) 1-2 ore  c) mai mult de 2 ore

3.Într-o zi libera petrec în faţa televizorului:

 a) mai puţin de 2 ore  b) 2-4 ore  c) mai mult de 4 ore

4.Într-o săptămână petrec în activităţi de placere, altele decât vizionare tv:

 a) mai mult de 18 ore  b) 12 – 18 ore  c) mai puţin de 12 ore

 5.Mă uit la programe care nu mă interesează, în lipsă de altceva mai bun?

 a) niciodată   b) uneori  c) adesea

 6.În zilele în care nu mă uit la televizor mă simt:

a) liniştit  b)  plictisit  c)  neliniştit

7.Când vin în vizită prieteni:

a) televizorul e închis  b) televizorul e deschis, dar nu îi acordăm prea mare importanţă c) ne uităm împreună la televizor

8.Cu colegii discut despre ce am văzut la televizor:

 a) foarte rar  b) uneori  c) adesea

9.În cursul zilei (când nu mă uit la televizor) mă gândesc la emisiuni tv:

a) niciodată  b) uneori  c) adesea

Pentru rezultat, folositi cheia 2

Anul morţii lui José Saramago


« […] putem aminti aşadar miracolul de la Ourique, faimos între toate, când Cristos i-a apărut regelui portughez, iar acesta i-a strigat, în vreme ce oştirea prosternată pe sol se ruga, Necredincioşilor să te înfaţişezi, Doamne, necredincioşilor, şi nu mie care cred  în tine, dar Cristos n-a vrut să se arate maurilor, ce păcat, căci, în locul sîngeroasei bătălii, am fi putut înregistra, în aceste anale, convertirea miraculoasă a celor o sută cincizeci de mii de barbari, care acolo au sfârşit pierzându-şi viaţa, o irosire de suflete strigatoare la cer. Se întâmplă, unele lucruri nu pot fi evitate, nu pregetăm niciodată să-i dăm sfaturi bune lui Dumnezeu, dar destinul îşi are propriile legi inflexibile, care uneori zămislesc efecte artistice neaşteptate, […] » (José Saramago – Istoria asediului Lisabonei)

Am citat mai sus dintr-un frumos roman al iubirii in vremuri grăbite, iar titlul postării l-am calchiat dupa Anul morţii lui Ricardo Reis, o carte despre ficţiuni mai adevărate decât realitatea. 

S-a împlinit un an de la moartea lui José Saramago.

Die Landschaft Bukowina


Bucovina e un exemplu edificator de naştere, transformare şi disoluţie a unei « regiuni istorice ».  Bucovina este cedată Austriei de către Imperiul Otoman în 1775. Între 1768 şi 1774 avusese loc războiul ruso-turc în urma căruia Rusia a ajuns la Marea Neagră. Austria negociase la începutul războiului ca, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare, să primească din nou Oltenia, pe care o mai administrase între 1718-1739. Evenimentele iau însă o alta turnură. În 1772 Austria participă la prima împărţire a Poloniei, obţinând Galiţia; pe de altă parte, turcii suferă înfrângeri decisive în ultimul an de razboi, aşa că, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi obţine cam tot ce işi propusese; singurul lucru pe care renunţă să il mai ceară, la presiunea Austriei si Prusiei, este independenţa Moldovei si Valahiei (în cazul Moldovei, ar fi urmat, probabil, anexarea – un grup de mari boieri făcuse deja o petiţie în acest sens către Împărăteasa Tuturor Rusiilor, Ecaterina a II-a). În aceste condiţii, la trei luni de la încheierea pacii, Austria ocupă, în octombrie 1774, partea de nord-vest a Moldovei, vecină cu teritoriul luat de la Polonia cu 2 ani înainte. Teritoriul ocupat fusese nucleul statului moldovean în primele două secole de existenţă a acestuia, dar de mai bine de 200 de ani era o zonă periferică a principatului, după ce capitala se mutase la Iaşi. Linia de demarcaţie a fost una arbitrară; nu era cedată o « provincie » existentă, ci se decupa un teritoriu care avea să devină abia în urmatorul secol o regiune cu particularităţi culturale distincte (cam asta desemnează Landschaft) . Bucovina s-a născut  ca ţinut de frontieră al unui imperiu. Numele de botez, Bucowina, a fost scris în ortografie germană pornind de la un etimon slav (bukovina = padure de fagi); adoptarea unui toponim polonez (în sensul de atunci, care îi includea şi pe ruteni – ucrainienii din Galiţia) era justificată de faptul că noul ţinut urma să facă parte din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei. Bucovina a fost, timp de o sută de ani un teritoriu de imigraţie şi colonizare, ceea ce a schimbat dramatic proporţia etniilor – proporţia românilor a scăzut de la 75% in 1775 la 35% in 1910 (an în care rutenii reprezentau 38% din populaţie). A fost însă şi un loc de întâlnire paşnică a mai multor culturi care s-au potenţat reciproc (multiculturalismul cernăuţean a fost un produs remarcabil al acestei coabitări). Existenţa Bucovinei ca regiune politico-administrativă distinctă se încheie în 1938, când Carol al II-lea reorganizează ţara în ţinuturi, fiecare ţinut cuprinzând judeţe aparţinând unor regiuni istorice diferite; era o încercare de omogenizare şi centralizare statului; varianta carlistă nu a avut timp sa reuşească, a urmat însă  lovitura de graţie a puterii sovietice.


Bucovina a existat 163 de ani. E o viaţă lungă pentru o « provincie istorică ». Dacia romană a existat ca provincie a Imperiului tot cam atât. În Europa e o singură ţară (Portugalia) cu frontiere neschimbate de mai mult de 200 de ani. « Regiunile istorice » se schimbă mai repede decât statele. Cam în 5-6 generaţii se pierde o anumită memorie istorică. Adică atunci când eu încep să uit poveştile pe care bunicul meu le ştia de la bunicul lui.

Fericitul Augustin


„Daca vrem o definitie scurta si exacta, noi vom spune ca virtutea este ordinea iubirii.”

„Adevarata iubire consta in a ne atasa de adevar pentru a trai in dreptate”

„Intr-un cuvant, primeste aceasta scurta porunca: iubeste si fa ce vrei! Daca pastrezi tacerea, sa fie din iubire; daca strigi sa fie din iubire; daca indrepti, indreapta din iubire; daca ierti, iarta din iubire. Radacina interioara sa fie cea a iubirii, din aceasta radacina nu poate iesi decat bine.”

L-am regasit pe Sf. Augustin in timp ce incercam sa identific ultimii autori care folosesc termenul empatie, in acceptiunea sa antica. Si fiindca am dat peste iubeste si fa ce vrei, citat in ultima vreme cand vrei  si cand nu vrei, uneori in cele mai nepotrivite contexte, si pentru ca asta s-a intamplat ieri, 15 iunie, zi in care Fericitul Augustin este pomenit in calendarul ortodox, m-am gandit sa pun aici cunoscuta (?) fraza, in mediul ei originar.

Ce este noematica?


Cuvântul noematic, -ă exista deocamdata in dictionarele limbii române doar cu valoare adjectivala – « referitor la idei »; uneori e folosit  intr-un sens si mai restrâns – « referitor la noeme » (noeme = continuturi ale gandirii, in fenomenologia lui Husserl). Substantivului noematica îi dau tarcoale de 3-4 ani. Imi amintesc o lunga discutie cu un prieten si coleg, la intoarcerea dintr-o delegatie, cu un tren de noapte care se târa intre Suceava si Bucuresti, oprind adesea fara veste in mijlocul campiei. Atunci cred ca am zis prima data « terapie noematica », incercand sa dau un nume mai pompos acelor lucruri care mi se intamplau in relatia terapeutica, neîncadrabile intr-o tehnica anume (dintre cele care imi sunt cunoscute!) si care pareau sa aiba efect. Supozitia mea era in seara aceea ca exista cateva cai prea putin batatorite care ar putea conduce spre descoperirea, redescoperirea, sau reconstruirea intelesului propriei povesti de viata; a da noima unei secvente de viata mi sa parut a fi o rezumare acceptabila a ceea ce se intamplase (dincolo de asteptarile mele) in cateva intalniri terapeutice care-mi vor ramane mult timp in memorie.

Intelesul se afla in cuvinte. Nu ramane nimic in memoria noastra care nu a fost mai intai legat de cuvinte. Drama se joaca uneori pe scenarii scrise cu cuvintele altora. Primul nivel la care putem sa dam noima este recapatarea cuvintelor proprii:  a redescoperi ca sunt « furios » sau « speriat », nu doar « nervos », ca pot fi « trist », nu « dezmagit ».

Al doilea nivel ar putea fi redescoperirea faptului ca sensul, noima, de naste in relatie, niciodata in fiinta solitara, izolata, sau, cu un termen drag epocii noastre, independenta. « Face sens pentru mine », chiar facand abstractie de faptul ca e un barbarism, e expresia perfecta a opacitatii la caracterul relational al oricarui inteles.

Noematica ar putea fi o disciplina a redescoperirii intelesurilor povestii mele de viata. O disciplina caredecojeste cuvintele si care se deprinde doar in relatia cu celalalt.

Somnul


Somnul este asemeni unui pod / care uneste ziua de azi / cu ziua de mâine. / Pe dedesubt, ca un vis, / trec apele. (Juan Ramon Jimenez – Somnul)

Azi tema zilei a fost pentru mine somnul. Asa s-a intamplat. Am inceput cu Alba ca Zapada si Frumoasa din Padurea Adormita,  repovestite parintilor de Sheldon Cashdan intr-o carte care trateaza psihologia basmului – Vrajitoarea trebuie sa moara. Am continuat  cu Avatar, pe HBO, care a reactivat o preocupare mai veche a mea – cum face mintea noastra deosebirea intre vis si realitatea diurna? Spre seara mi-am mai exersat portugheza recitind o povestire fantezie in care muza Clio adoarme si incurca doua fire din urzeala covorului istoriei, unind ziua de 4 iunie 1148 cu ziua de 29 septembrie 1984. Despre somn, mai precis despre lipsa de somn, am scris, tot azi, si in articolul Depresia isi petrece vacanta de vara in China. Acum mi-e somn; poate o sa vorbim mâine despre vise.

Stresul şi capacitatea de decizie


Dacă luaţi adesea decizii în condiţii de stres, e bine să ştiţi că …

… probabilitatea de a lua o decizie riscantă creşte proporţional cu nivelul de stres

… tendinţa de a lua decizii premature este mai pronunţată sub stres intens

… toleranţa la ambiguitate este invers proporţională cu intensitatea stresului

… sub stres scade capacitatea de concentrare

… probabilitatea  de a apărea distorsiuni de percepţie sau de interpretare creşte direct  proporţional cu stresul

… într-o situaţie stresantă, interesele pe termen lung sunt sacrificate în favoarea celor imediate

Timpul ucide dorinta?


Femeile si barbatii nu sunt egali in modul in care isi construiesc placerea sexuala. Exista un nucleu de simturi folosite cam in acelasi mod (mirosul, gustul, atingerea), dar exista si o diferenta senzoriala remarcabila: barbatii doresc mai ales ceea ce vad, femeile ceea ce aud. Ca sa dau un exemplu din film, daca ma gandesc la scene emblematic erotice (in special saruturi) imi vin in minte mai ales imagini feminine si voci masculine (e, desigur, o impresie de barbat!).

Locul privilegiat in care se intalnesc semnalele auditive si vizuale este apropierea asimetrica a feţelor in actul sarutului. Poarta Sarutului. Daca vom crede ca functia unei porti e doar de a permite intrarea intr-o curte, vom intra grabit si foarte repede vom ajunge la Masa Tacerii. Într-o teorie standard, sarutul face parte din preludiu, e doar o etapa pregatitoare a placerii sexuale.  Si totusi … Sarutul nu e doar un exercitiu erotic, e un mijloc de reinnoire permanenta a iubirii prin facilitarea  creativitatii si comunicarii erotice. Am spus deja, femeia si barbatul vin cu asteptari senzoriale diferite: sunetele, vocea, muzica sunt cadrul care favorizeaza deschiderea ei, cadrul vizual este excitant pentru el. Dăm uneori atentie variatiilor de pozitii sexuale ca ingredient al innoirii placerii, ignorand adesea posibilitatile mult mai  diverse pe care le ofera sarutul; combinatorica trupurilor in actul sexual  e limitata, cel putin in comparatie cu  povestile care stau pe buze. Creativitatea e drastic limitata daca sarutul e distribuit intr-un rol secundar, sau chiar redus la simpla figuratie. Cat despre comunicare, nu stiu alt exemplu de  intalnire si potentare reciproca a tuturor celor cinci canale de comunicare senzoriala comparabil cu sarutul.

Timpul poate ucide dorinta. Psihoneurologul francez Boris Cyrulnik a formulat chiar o regula dupa care „intarirea legaturii slabeste dorinta”. Exista exceptii de la regula? Strict vorbind, nu. Ar fi insa o portita pentru ca placerea sa se reînnoiasca, sa dureze si chiar sa se amplifice cu trecerea anilor: poarta sarutului.

Aurita cale de mijloc


Exista o perceptie extrem de nociva asupra progresului, care presupune ca noi am fi superiori stramosilor nostri de acum doua sute sau doua mii de ani. Ideea permanentei autodepasiri este, de la un punct incolo, nociva. Nociva pentru dezvoltarea personala, care inseamna a-ti descoperi si a-ti asuma limitele si apoi a umple spatiul dintre aceste limite cu semnificatii. Continua autodepasire poate fi asemanata cu o supernova, cu o explozie continua, spectaculoasa in exterior, dar in al carei centru se afla un gol – golul nemultumirii. Supernova doar consuma, arunca in exterior, nu vine nimic sa umple golul creat astfel.

Filosofia autodepasirii cuplata cu valoarea acordata vizibilitatii duce la o goana nebuna (in cel mai propriu sens al cuvantului) dupa recorduri. Recordul a devenit o institutie a timpului nostru. Nimeni nu vrea sa fie mediocru. Dar stiti de unde vine cuvantul mediocritate? Horatiu a consacrat sintagma aurea mediocritas, iar imparatul filosof Marc Aureliu si-a insusit-o ca deviza a modului optim de viata. Inseamna « aurita cale de mijloc » si e la fel de greu de gasit astazi ca si acum 2000 de ani.