V-ati gândit vreodata ca

« Tous les hommes sont égaux par nature et devant la loi »

(articolul 3 din Declaratia drepturilor omului si cetateanului, 1793)

însemna, de fapt,

« Toti barbatii sunt egali prin natura si in fata legii »

?

Sigur ca mitologia republicii liberatoare vorbeste si azi doar in soapta despre faptul ca femeile nu erau nici egale în fata legii cu barbatii, nici cetatenie nu aveau. Nici macar asa-numita « cetatenie pasiva » (barbati care aveau drept de participare la adunarile publice, dar nu aveau drept de vot pentru ca nu îndeplineau conditiile de venit sau de educatie). Pâna si pentru dreptul femeilor de a participa la sarbatorile publice ale Republicii s-au purtat discutii aprinse – Libertatea, Egalitatea si Fraternitatea erau, se pare, treburi de barbati!

Misoginia « marilor barbati ai Revolutiei » a iesit la iveala cu prisosinta si în timpul procesului Reginei – toate cele patru capete de acuzare sunt bine împanate cu stereotipuri misogine (femeia manipulatoare, femeia capricioasa, femeia corupatoare, femeia cheltuitoare). Ba chiar se ajunge pâna la punerea la dosar, ca proba!, a unui pamflet contra Mariei-Antoaneta intitulat Fureurs utérines!

De ce scriu astazi despre asta? Pentru ca, întâmplator sau nu, azi am avut o discutie despre valentele eliberatoare ale unei morale laice în raport cu « misoginia » unei anumite educatii religioase (în speta, discutia era despre scolile catolice)

Si tot azi, 25 noiembrie, e sarbatoarea Sfintei Mucenite Ecaterina din Alexandria despre care se spune în imnul acatist ce îi este dedicat de catre Biserica:

Bucura-te, ca vorbele tale ii faceau sa amuteasca;

Bucura-te, ca nepriceperea lor nu putea sa te opreasca;

Despre a cui nepricepere e vorba aici? Nici mai mult nici mai putin decât o suta de barbati hârsiti în ale filosofiei si retoricii. Pe care înteleapta Ecaterina i-a redus la tacere, ba chiar mai mult

s-au crestinat, iar imparatul, ingrozindu-se de aceasta minune, a poruncit sa-i arda, ca sa nu mai raspandeasca credinta crestina prin locurile de unde erau ei

Istoricismul critic ar putea obiecta ca e doar o legenda. Dar, dincolo de istoricitatea faptelor, e surprinzator sa constati ca in traditia crestina cea mai mare victorie într-o dezbatere filosofica între crestini si necrestini (luând drept criteriu numarul oponentilor în dezbatere care sau declarat ei însisi învinsi) este concedata unanim unei femei.

Iata o comparatie edificatoare luata din aceeasi traditie crestina (acuzata azi atat de des de « misoginie »):

« Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: « Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată ». Astfel, Pavel a ieşit din mijlocul lor. Totuşi unii au trecut de partea lui şi au crezut »

Asadar, dupa cuvântarea Apostolului Pavel în Areopagul atenian, doar unii au fost convinsi – nici pe departe o suta, nici pe departe toti.

Daca crestinii sunt misogini, de ce ar fabrica o legenda care sa vorbeasca despre o femeie care ar fi avut o întelegere filosofica superioara celor mai învatati barbati ai timpului sau?

Dar daca legenda e chiar adevarul si crestinii îl recunosc ca atare, nepasatori fata de « consecintele politice » pe care o asemenea recunoastere ar putea-o avea (de exemplu, schimbarea de statut a femeii în raport cu barbatul)? Atunci cum ar mai putea fi ei si crestini si misogini?

« Nu trebuie deci să-i asculti pe cei ce-l sfătuiesc pe om, sub pretextul că e doar om, să nu se gândească decât la lucruri umane si, sub pretextul că e muritor, să se limiteze la lucrurile muritoare. Dimpotrivă, să facem tot ce e posibil pentru a deveni nemuritori si pentru a trăi în conformitate cu partea cu adevărat excelentă din noi însine, pentru că principiul divin, chiar si asa redus cum este în noi, domină oricare alt lucru prin puterea si prin valoarea sa. […] Ceea ce e propriu omului, asadar, este viata spiritului, pentru că spiritul constituie esenta omului. O astfel de viată este si una absolut fericită »

(Aristotel – Etica pentru Nicomah)

Teoretic, poporul e suveranul Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare parte din aceasta suveranitate este învestita în Presedinte. Care presedinte are puteri la care George al III-lea, « tiranul » de care s-au eliberat cele 13 Colonii, nici nu ar fi îndraznit sa viseze.

Teoretic, orice american poate visa la presedintia Statelor Unite.

Practic, în ultimii treizeci de ani presedintia e o stafeta pasata doar între doua clanuri: Bushii si Clintonii (daca nu stiati, Obama a fost « elevul sârguincios » al doamnei Clinton în Senat si omul de casa al Clintonilor în anii lui de « lup tânar », muscându-si apoi perfid protectoarea la alegerile din 2008)

Americanii au asadar si dinastii, nu numai regi.

Iar la curtile regale din vechime nu lipsea nebunul regelui. Care avea privilegiul exorbitant de a spune cu voce tare tot ce-i trecea prin cap, si lucru de neînchipuit pentru un curtean cu scaun la cap, putea spune chiar si adevarul.

Doar ca odata cu venirea la putere a miscarii literar-artistice Obama-Clinton, locul nebunului regelui l-au luat armate de « experti » si « comunicatori ». Doar ca daca rolul nebunului era sa mai clatine din cand in cand vanitatile si certitudinile desprinse de realitate  ale regilor, expertii presedintelui Obama faceau tumbe logice pentru a arata ca presedintele are întotdeuna dreptate, iar daca în America reala planurile lui esueaza, e vina Americii, nu a lui.

De mirare nu e ca America a votat Trump în 2016. De mirare e ca « expertii » si « comunicatorii » progresisti  nu îsi dau seama nici acum, în ceasul al 25-lea ca ei l-au facut pe Trump presedinte. Prin insistenta cu care au vrut sa impuna alegatorilor criteriile « corecte ». Prin concentrarea tirului pe prostiile si enormitatile lui Trump.

Asa ca au reusit sa creeze imaginea « nebunului » Trump. Or, acei « albi mici, uitati si furiosi » si-au zis : asta e nebunul care ne trebuie. Nebunului regelui i se scuza tone de absurditati pentru acele doua-trei adevaruri pe care i le spune in fata regelui.

Iubirea se trece prin foc, dar rămâne nemistuită;

în trup se pogoară, dar în înalt vesniceste

Bucura-te, aproapele luminii celei neînserate;

………

Bucura-te, dreptate care nu mai ostenesti;

…………….

Bucura-te, netrup intelegator celor trupesti;
Bucura-te, cuminecarea pamantului cu cerul;

…………..

Bucura-te, cel de mai dinainte de stele;
Bucura-te, staruitorule intru bunatatea dintai;

…………

Bucura-te, calauza celor instrainati;
Bucura-te, apusul a toata durerea;

…….

Bucură-te, cel cu Mihail si cu Gavriil lăudat;
Bucura-te, pârga îngerestii frumuseti;
Bucura-te, biciuitorul puterilor iadului;
Bucura-te, sfârsitul a toata bântuirea;
Bucura-te, desavarsita cerului tămada;
Bucura-te, crainicul rugaciunii neîncetate;
Bucura-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecatorule!

(din Acatistul Sf. Arhanghel Rafail)

Trece tramvaiul trei spre Sarajevo

prin trei limbi care-s una,

prin doua continente neamestecate si nedespartite,

care se întâlnesc la ora cafelei si se despart la cântatul cocosilor,

timpul trece valurit prin tramvaiul trei,

o curba la dreapta si anii treizeci se revarsa de pe muntele sârbilor,

o volta larga spre stânga si nucii defileaza decadent printre

fatadele sezession

Pe marginea râului doar iarba

si margaretele îsi mai aduc aminte de al treisprezecelea si ultimul

an de pace din veacul razboaielor

apoi tramvaiul merge încet si începi sa pricepi

ca printul acela austriac stia ca nu e decat un pion al destinului

si ca piesa trebuia jucata pana la capat

pana când

doua continente în deriva continua

se ciocnesc violent în cremenea pustii lui Princip

În sarai e ora cafelei si a mesterilor de ibrice-n arama

metal prea moale pentru sabii si gloante,

otelul vine aici

de departe

trecand prin Ilidža

posta de cai si vama si

capatul tramvaiului trei

 

« Les fous prennent le cerveau pour terre d’asile »

Jo Coeijmans

(« Nebunii iau creierul drept pamânt de azil »)

Titlul e traducerea unei recenzii la un articol despre conexiunile cerebrale iar motto-ul este improbabilul final al acestei recenzii – un vers al unei poete belgiene contemporane.

Pe scurt, în creierele mari exista un numar semnificativ de legaturi la distanta, prin axoni lungi, între arii cerebrale care nu sunt vecine. O prima lege a conexiunilor interneuronale spune ca legaturile de proximitate sunt cele mai stabile. Un corolar al acestei legi spune ca vulnerabilitatea conexiunilor la distanta creste exponential cu distanta.

Creierul uman, comparativ cu creierul altor mamifere, comporta multe legaturi la distanta si este astfel mult mai instabil. Un creier mai mare pare sa permita, în opinia autorilor, un comportament cu mai multe grade de libertate dar si cu asumarea unui grad de risc mai mare. Astfel ca nebunia agitata a unui soarece nu poate fi decât palida copie a unei copii a celei mai banale nevroze umane.

« Les fous prennent le cerveau pour terre d’asile »

Dar cine sunt nebunii? Pai, cam noi toti. Noi ne refugiem în creier din ce in ce mai mult cautand acolo solutii la dilemele existentiale. Un creier caruia îi cerem sa rezolve logic angoase si tristeti pentru care existau altadata locuri in inima.

« În lume sunt mai multi nebuni decât întelepti si chiar si între întelepti partea nebuniei e mai mare decat partea întelepciunii » (Erasmus din Rotterdam)

 

Când îl privesti de aproape, îti dai seama ca vorbeste la telefon. Însa de fiecare data când coboram din autobuz nu ma puteam abtine sa compar aceasta statuie care domina promenada interioara din Cite Internationale din Lyon cu un Lenin portocaliu.

Si ma asteptam ca din clipa in clipa pumnul strâns în jurul telefonului mobil sa se proiecteze înainte ca în poza canonica a lui Lenin din cartile de istorie/mitologie marxist-leninista.

Reactia mea e poate una marcata de expunerea excesiva la cultul acestui faraon a carui mumie a dominat Europa timp de sapte decenii.

A dominat? La trecut? Nu cumva a avut doar o scurta eclipsa si acum revine, în portocaliu si cu telefon mobil?

Tricourile cu Che sunt la tot pasul. La barul latino-american se bea mate si anticapitalismul e de nuanta maoista. Chiar si Dalai Lama pare ca face cu ochiul spre stanga – culmea, chiar spre acea stânga care l-a gonit de pe pamantul sau si care a declarat cerul sau ca fiind o iluzie. Nu-i nimic, chiar si pentru al 14-lea Dalai Lama comunismul ramâne o idee buna, prost aplicata. Atat de prost aplicata ca a irosit deja cateva sute de milioane de vieti.

Dar poate ca ideea buna este un zen-marxism portocaliu. Ce ziceti?