Teoretic, poporul e suveranul Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare parte din aceasta suveranitate este învestita în Presedinte. Care presedinte are puteri la care George al III-lea, « tiranul » de care s-au eliberat cele 13 Colonii, nici nu ar fi îndraznit sa viseze.

Teoretic, orice american poate visa la presedintia Statelor Unite.

Practic, în ultimii treizeci de ani presedintia e o stafeta pasata doar între doua clanuri: Bushii si Clintonii (daca nu stiati, Obama a fost « elevul sârguincios » al doamnei Clinton în Senat si omul de casa al Clintonilor în anii lui de « lup tânar », muscându-si apoi perfid protectoarea la alegerile din 2008)

Americanii au asadar si dinastii, nu numai regi.

Iar la curtile regale din vechime nu lipsea nebunul regelui. Care avea privilegiul exorbitant de a spune cu voce tare tot ce-i trecea prin cap, si lucru de neînchipuit pentru un curtean cu scaun la cap, putea spune chiar si adevarul.

Doar ca odata cu venirea la putere a miscarii literar-artistice Obama-Clinton, locul nebunului regelui l-au luat armate de « experti » si « comunicatori ». Doar ca daca rolul nebunului era sa mai clatine din cand in cand vanitatile si certitudinile desprinse de realitate  ale regilor, expertii presedintelui Obama faceau tumbe logice pentru a arata ca presedintele are întotdeuna dreptate, iar daca în America reala planurile lui esueaza, e vina Americii, nu a lui.

De mirare nu e ca America a votat Trump în 2016. De mirare e ca « expertii » si « comunicatorii » progresisti  nu îsi dau seama nici acum, în ceasul al 25-lea ca ei l-au facut pe Trump presedinte. Prin insistenta cu care au vrut sa impuna alegatorilor criteriile « corecte ». Prin concentrarea tirului pe prostiile si enormitatile lui Trump.

Asa ca au reusit sa creeze imaginea « nebunului » Trump. Or, acei « albi mici, uitati si furiosi » si-au zis : asta e nebunul care ne trebuie. Nebunului regelui i se scuza tone de absurditati pentru acele doua-trei adevaruri pe care i le spune in fata regelui.