Dragul meu Amărel,

Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum teîngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fi  în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau  cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente. Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând “adevărate” sau “false”, ci “academice” sau“practice”, “depăşite” sau “la zi”, “convenţionale” sau “radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos — că e filozofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.

Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şide a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească “viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică “adevărată”.

Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche. Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş  fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)— cum că ce făcea el atunci era mai important ca prânzul. Cel puţin mă gândesc că aşa ceva trebuie să-i fi spus, fiindcă atunci când eu am propus: “Ei da. De fapt, mult prea important ca să-i dai de cap la sfârșitul studiului de dimineaţă, pacientul s-a luminat la faţă; iar pe când adăugam: “Mai bine te întorci cu forţe proaspete după prânz”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia era câştigată. I-am arătat un băiat cu ziare care anunţa foaia de prânz, apoi autobuzul 73 care-i trecea prin faţă, şi înainte să ajungă la scări, îi înşurubasem adânc în cap convingerea că, indiferent ce idei ciudate i-ar trece prin minte omului când se află singur cu cărţile sale, o doză sănătoasă de “viaţă adevărată” (prin care înţelegea autobuzul şi băiatul cu ziare) era de ajuns să-i arate că “astfel de lucruri” pur şi simplu nu se susţin.

Ştia că scăpase ca prin urechile acului, şi peste ani îi plăcea să vorbească despre “acel instinct nedefinit al palpabilului care ne salvează în ultimul moment de aberaţiile logicii abstracte”. Acum e bine mersi în casa Tatălui Nostru.

Pricepi ce vreau să zic? Mulţumită mecanismelor pe care le-am pus în funcţiune cu secole înurmă, le e acum imposibil să creadă în neobişnuit, atunci când obişnuitul le stă în faţa ochilor. Nu lăsa să-iscape niciodată banalul lucrurilor. Mai presus de toate, nu încerca să foloseşti ştiinţa (vreau să zic științele adevărate) ca instrument împotriva creştinismului. Îl va încuraja neîndoios să se gândească la realităţi pecare nu le poate pipăi şi vedea. Am avut, din păcate, astfel de cazuri printre fizicienii moderni. Dacă nu-i poţi lua din mâini jucăria cu ştiinţa, măcar să fie economie sau sociologie; nu-l lăsa să se îndepărteze de nepreţuita lor “viaţă adevărată”. Dar cel mai bine e să-l fereşti complet de lecturi ştiinţifice şi să-l laşi cu impresia generală că pricepe tot şi că ce-a mai prins după ureche sunt “rezultate ale investigaţiilor moderne”. Nu uita că rolul tău e să-l zăpăceşti de cap. După cum vorbiţi voi, tinerii mei prieteni, s-ar zicecă v-aţi pus în gând să le ţineţi lecţii.

Cu afecţiune, unchiul tău SFREDELIN

Textul integral al cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, de C.S. Lewis –aici