« Aș vrea să vii la mine într-o seară de iarnă și, unul lângă celălalt în spatele geamului, privind la singurătatea străzilor întunecate și înghețate, să ne amintim de iernile din basme, în care am trăit împreună fără să știm. »
(Dino Buzzati – Inviti superflui ; textul complet în italiană, insotit de un clip muzical, aici)
Dino Buzati ar fi împlinit azi, aici, 99 de ani. Dar au trecut 33 de când e dincolo de Deserto dei tartari.
de Roman Krznaric
Cultura de astăzi a cafelei are un vocabular extrem de sofisticat. Vrei un cappuccino, un espresso, un latte slab, sau poate un macchiato caramel cu gheață?
Grecii antici au fost la fel de sofisticaţi în felul în care au vorbit despre dragoste, recunoscând șase soiuri diferite. Ei ar fi fost șocaţi de necioplirea noastră aflând că folosim un singur cuvânt atât pentru a şopti « Te iubesc » peste o masă la lumina lumânărilor cât și pentru a semna ocazional un e-mail « cu multă iubire ».
Deci, care au fost cele șase iubiri cunoscute grecilor? Și cum pot să ne inspire pentru a trece dincolo de dependenţa noastră actuală de dragostea romantică, care face ca 94 la suta din tineri să spere – adesea în van – că vor găsi sufletul pereche unic care să satisfacă toate nevoile lor emoționale?
Primul tip de dragoste era numit eros, după zeul grec al fertilității, și reprezenta ideea de pasiune si dorinţă sexuală. Dar grecii nu gândeau întotdeauna erosul ca pe ceva pozitiv, așa cum avem noi tendința de a face astăzi. De fapt, erosul era văzut ca o formă periculoasă, înflăcărată și irațională a iubirii care te putea lua în stăpânire, în posesiune – o atitudine împărtășită de mulți gânditori spirituali de mai târziu, cum ar fi scriitorul creștin CS Lewis.
Eros a implica o pierdere a controlului care îi speria pe greci. Ceea ce e ciudat, pentru că pierde controlul este exact ceea ce mulți oameni caută acum într-o relație. Nu sperăm cu toții să ne îndrăgostim « nebunește » ?.
Cea de a doua varietate de dragoste era filia sau prietenia, pe care grecii o apreciau mult mai mult decât sexualitatea fără nobilitate a erosului. Filia privea prietenia camaraderească profundă care se dezvolta între frații de arme care luptau cot la cot pe câmpul de luptă. Era vorba de loialitate față de prieteni, sacrificiu pentru ei, precum și împărtăşire de emoţii cu ei.
Ne putem întreba cât de mult din această filia tovărășească avem în viețile noastre. Este o întrebare importantă într-o epocă când încercăm să adunăm « prieteni » pe Facebook sau « adepți » pe Twitter -realizări care i-ar fi impresionat prea puţin pe greci.
A patra dragoste, probabil cea mai radicală, era agape sau dragostea altruistă. Aceasta era o dragoste pe care o extinzi la toți oamenii, indiferent dacă sunt membri ai familiei sau străini îndepărtaţi. Agape a fost mai târziu tradusă în limba latină prin caritas, care este originea cuvântul nostru « caritate ».
C.S. Lewis a mentionat-o ca « iubire-dar, » cea mai înaltă formă de iubire creștină. Dar apare, de asemenea, în alte tradiții religioase, ca, de exemplu, în ideea de metta sau « bunătatea universală » din budismul Theravada.
Un alt soi de iubire la greci era iubirea matură cunoscut sub numele de pragma. Aceasta era înțelegerea profundă care se dezvolta în cuplurile căsătorite durabil.
Pragma însemna a face compromisuri pentru ca relația să meargă de-a lungul timpului, și a arăta răbdare și toleranță.
Psihanalistul Erich Fromm a spus că noi cheltuim prea multă energie pentru « îndrăgostire » și ar trebui să învățăm mai multe despre cum să « rămânem în dragoste. » Pragma este tocmai despre a rămâne în dragoste, a face un efort pentru a da iubire mai degrabă decât doar să o primeşti. Cum aproximativ o treime din primele căsătorii din SUA se încheie prin divorț sau separare în primii 10 ani, grecii ar crede cu siguranță că ar trebui să aducem o doză serioasă de pragma în relațiile noastre.
A şasea varietate greaca de dragoste a fost philautia sau iubirea de sine. Și inteligenţii greci şi-au dat seama că erau două tipuri. Unul era un soi nesănătos asociat cu narcisismul, caz în care devii obsedat de sine și centrat pe faimă si avere personală. O versiune mai sanatoasă creşte capacitatea de a iubi în sens larg.
Ideea era că, dacă te placi și te simți în siguranță în tine însuţi, vei avea multă dragoste pentru a da altora (așa cum se reflectă în conceptul inspirat de budism de « auto-compasiune »). Sau, așa cum Aristotel a spus-o, « Toate sentimentele prietenoase pentru alţii sunt o extensie a sentimentelor omului pentru el însuși. »
Grecii antici au găsit diverse tipuri de iubire în relațiile cu o gamă largă de oameni – prieteni, familie, soț, străini, și chiar cu tine însuţi. Acest lucru contrastează cu concentrarea noastră tipică pe o singură relație romantică, în care sperăm să găsim toate aceste diferite iubiri împachetate într-o singură persoană sau sufletul pereche.
Mai mult decât atât, ar trebui să abandonăm obsesia noastră cu perfecțiunea. Nu vă așteptați ca partenerul pentru să vă ofere toate soiurile de dragoste, tot timpul (cu riscul de a da deoparte un partener care nu ţi-ar îndeplini dorinţele).
Diversitatea sistemul elen de iubiri poate oferi, de asemenea, consolare. Identificând în ce măsură în sunt prezente în viața ta cele șase iubiri, s-ar putea descoperi că ai mult mai multă decât dragoste ţi-ai fi imaginat – chiar dacă resimți absența unui iubit.
E timpul să introducem cele șase soiuri de dragoste greacă în modul nostru de zi cu zi de a vorbi și de a gândi. Dacă arta cafelei merită propriul vocabular sofisticat, atunci de ce nu şi arta iubirii?
(articolul original – aici; nu am tradus paragraful referitor la dragostea ludică pentru că ludus e un cuvânt latin, nu elen, iar conceptul de dragoste ludică e o invenţie foarte recentă – poate fi valid, dar cu siguranţă nu e antic)
“Rostim multe lucruri în biserică (și în afara bisericii) fără să ne gândim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez «cred în iertarea păcatelor». /…/ A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atât de ușor pe cât îmi imaginam.
Credem că Dumnezeu ne iartă păcatele; dar și că nu va face asta decât dacă iertăm altor oameni păcatele făcute împotriva noastră. nu există nicio îndoială cu privire la partea a doua a acestei afirmații. Se găsește în rugăciunea Tatăl nostru; a fost rostită apăsat de Domnul nostru. Dacă nu ierți, nu vei fi iertat. Niciun aspect al învățăturii Sale nu este mai limpede; și nu există excepții. Isus nu spune că trebuie să iertăm păcatele altor oameni în cazul în cazul în care nu sunt prea groaznice, sau dacă există circumstanțe atenuante, sau ceva de genul acesta. Trebuie să le iertăm pe toate, oricât de resentimentar, de meschin sau de des repetate. În caz contrar, nu ni se vor ierta nici nouă păcatele./…/
Dar între a ierta și a scuza există o diferență ca de la cer la pământ. Iertarea spune: «Da, ai făcut acest lucru, dar accept cererea ta de iertare și nu-ți voi purta pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost înainte». A scuza înseamnă a spune: «Văd că a fost fără voia ta, n-a fost cu intenție, n-a fost vina ta.» Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu este nimic de iertat. /…/Dar necazul este că ceea ce numim noi «a-i cere iertare lui Dumnezeu» constă foarte adesea în a-i cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele. /…/ Suntem atât de nerăbdători să i le punem în vedere lui Dumnezeu (și nouă înșine), încât avem tendința de a uita lucrul cu adevărat important; mai exact, partea rămasă, partea pe care n-o acoperă scuzele, partea care este nescuzabilă, dar nu și, slavă Domnului, de neiertat./…/
Adevărata iertare înseamnă să privim țintă către păcat, păcatul care rămâne fără scuze, după ce au fost invocate toate circumstanțele atenuante, să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia și răutatea lui, și totuși să fim pe deplin reconciliați cu omul care l-a făcut. Aceasta – și numai aceasta – este iertare; și aceasta o putem căpăta întotdeauna de la Dumnezeu, dacă o cerem./…/
A scuza ceea ce poate produce scuze bune nu este dragoste creștinească; este doar corectitudine. A fi creștin înseamnă a ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ți-a iertat ceea ce nu poate fi scuzat.
Așa ceva este greu. Probabil că nu este atât de dificil să ierți o singură ofensă mare. Dar să ierți provocările necontenite ale vieții de zi cu zi – a continua să ierți soacra despotică, soțul pus pe amenințări, soția cicălitoare, fiica egoistă, fiul duplicitar -, cum putem face asta? Putem s-o facem, cred eu, doar amintindu-ne unde ne situăm, dând greutate cuvintelor atunci când spunem în rugăciunea de seară: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Nu ni se oferă iertare decât în acești termeni.”
(C.S. Lewis – Despre iertare)
“Imaginează-ți că mâine, la tine acasă, ți se pune la dispoziție o mașină adecvată, perfect adaptată caracterului tău, mai puțin surprinzătoare, mai puțin destabilizantă decât persoanele care te înconjoară. Un partener ideal, cu o dispozitie tot timpul stabilă, niciodată narcisic, receptiv și care ar ști să răspundă așteptărilor tale. Eu fac pariu că, foarte repede, unii dintre noi vor prefera compania roboților față de cea a oamenilor apropiați. Și că, în consecință, raporturile noastre cu alții vor evolua. Este prea adesea subestimată maniera în care noile tehnologii ne schimbă. Iau ca exemplu telefonul mobil: a putea fi găsit în orice moment ne-a făcut mai puțin răbdători. În același fel, frecventând prea mult roboți gratificanți am putea deveni mai puțin toleranți cu dezacordurile și frustrările care însoțesc inevitabil viața în mijlocul semenilor noștri.”
(Interviu în L’Express cu Serge Tisserron, autorul cărții Le jour où mon robot m’aimera. Vers l’empathie artificielle)
Am găsit cartea la Mânăstirea Tismana. Zece cuvântări despre cele nouă fericiri enunţate de Iisus Hristos în Predica de pe Munte. Prima dintre acestea e o fericire aici si acum.
Merită citită această carte din cel putin 3 motive:
As incepe cu acest ultim punct.
Câti dintre noi au aflat la orele de istorie că secolul XVIII fanariot NU a fost cea mai proastă perioadă economică a Tărilor Române?
De câte ori ati auzit vorbindu-se public despre catastrofa economică provocată de decizia politicienilor români de a angrena România în primul război mondial?
De câte ori nu ati auzit cliseul (pe care datele din cartea lui Bogdan Murgescu NU îl confirmă) că religia ortodoxă ar fi fost un factor care a contribuit la retardarea economică si socială in această parte a Europei?
In locul uei analize statistice stufoase autorul preferă patru studii de caz: România, Danemarca, Irlanda si Serbia. Povestile (de istorie economică) sunt scrise alert, datele sunt ilustrative, paralelele sunt bine trasate. E genul de istorie la care poti fi mult mai atent pentru că vorbeste despre viata oamenilor obisnuiti sau, mai bine zis, despre cum poti sa vezi viata oamenilor obisnuiti citind niste documente in care e vorba despre lucruri care se intampla si azi: exporturi, importuri, salarii, investitii, industrie, resurse, migratii, boli, bani, hrană. Toate puse intr-o poveste care are si actiune si dramatism, care aproape că te tine cu sufletul la gură, desi cunosti finalul (ca doar e vorba de o istorie care se termină in zilele noastre!).
Bogdan Murgescu avertizează, discret, asupra idealizării epocii interbelice, arătând că România nu a redus decalajul care o separa de tările dezvoltate. Datele pe care le prezinta pot fi decupate insă si altfel: perioada monarhiei constitutionale in România (1866 – 1938) a fost singura din ultimii 200 de ani in care decalajele fata de Europa dezvoltată NU AU CRESCUT. Iar decalajul a crescut cel mai mult in perioada comunistă si in primii zece ani ai republicii postcomuniste. Să fie doar o simplă intamplare?
Aceasta e ultima replică din filmul cel mai văzut din toate timpurile – Pe aripile vântului. E, de altfel, si ultimul rând din romanul omonim scris de Margaret Mitchell. Totusi, a existat si o variantă alternativă de final pentru film:
« Rhett!… Rhett!… Te vei întoarce. Te vei întoarce… Stiu că o vei face!… »
E o mare diferentă între cele două variante. A doua ar fi dat tușa finală la portretul unei Scalett O’Hara nevrotice. « Mâine e o altă zi » e însă nu doar o replică de mare efect, ci si una videcătoare, pe care as recomanda-o oricând celor care nu pot adormi de grija zilei de mâine sau celor care vor să se desprindă din păienjenișul unei despărtiri toxice.
Am recitit azi rubrica despre carti de pe blogul fratelui meu, Marius. Asa, de ziua lui. Si am pus mai jos cateva pasaje din comentariile lui despre carti pe care le-am citit amandoi, dar nu in aceleasi timpuri si locuri. Pasaje surprinzatoare, despre carti pe care am simtit nevoia sa le recitesc in urma acestor microrecenzii.
1. Un veac de singurătate
Tiganii lui Melchiade sunt, in mod paradoxal, vectorii progresului in Macondo, prin diferitele noutati, descoperiri stiintifice si inventii pe care, nomazi fiind, le aduc din alte parti ale lumii. Melchiade insusi, despre care se spune la un moment dat ca a murit prin Singapore, se reintoarce din morti pentru a locui impreuna cu familia Buendia declarand simplu ca “moartea era plictisitoare”. Personajele lui Marquez sunt extrem de naturale si credibile cand performeaza asemenea numere de magie. Nu in ultimul rand, as aminti aici si alegoria furnicilor rosii, a caror lupta permanenta cu localnicii (pe care furnicile o castiga intotdeauna), ar putea fi o indicatie ca aceste furnici reprezinta de fapt pur si simplu timpul in trecerea sa inexorabila, ceea ce ne aduce inapoi la titlul cartii…
http://www.ghenea.ro/2007/11/22/un-veac-de-singuratate-de-gabriel-garcia-marquez/
2. Lupul de stepă
Iar Hesse merge mai departe redefinind “realitatea” nu bazat pe ceea ce se intampla intr-un anumit timp si spatiu fizic, ci mai curand realitatea devine o functie metafizica ce conduce de la cauza la effect…
http://www.ghenea.ro/2007/11/30/steppenwolf-de-herman-hesse/
3. Asteptându-l pe Godot
Piesa poate fi vazuta cu adevarat de fiecare intr-un alt fel, de obicei ca o alegorie sau ca o colectie de metafore disparate cu conotatii politice (Rezistenta franceza sau Irlanda vs. Marea Britanie), sau biblice (identificarea lui Godot cu Dumnezeu, ceea ce ar putea da multa consistenta actiunii sau lipsei de actiune), sau freudiene (numele Gogo care ar veni de la Ego, Didi este un Id rational rasturnat, cei doi impreuna cu absentul Godot ar alcatui o triada tipic freudiana) sau chiar homosexuale (tinand cont ca personajele principale, Estragon si Vladimir, se comporta ca si cand ar trai impreuna ca parteneri intr-un cuplu). Cu siguranta insa, este inca loc si pentru alte posibile interpretari in viitor, de la alti spectatori sau cititori ai piesei “Asteptandu-l pe Godot”. In mod curios, desi irlandez, Beckett a scris aceasta piesa (si in continuare alte opere) in limba franceza. Motivatia lui a fost ca in limba franceza “poate scrie mai usor fara stil”…
http://www.ghenea.ro/2007/11/26/en-attendant-godot-de-samuel-beckett/
4. Metamorfoza
Usurinta cu care ne dispensam de oamenii care, desi inseamna sau au insemnat ceva pentru noi, devin incomozi la un moment dat este si ea condamnata in aceasta carte, care se incheie cu bucuria sinistra a membrilor familiei ca au scapat de acea povara care era metamorfoza lui Gregor, iar vietile lor par dintr-o data mult mai frumoase decat erau pana atunci…
http://www.ghenea.ro/2007/11/15/metamorfoza-de-franz-kafka/
5. Pentru cine bat clopotele
Dragostea sa pentru Maria este partea luminoasa si de o inegalabila frumusete a cartii, intr-o antiteza flagranta cu hidosenia razboiului, ale carui intamplari nu pot fi glorioase sau marete decat in rapoartele oficiale ale celor doua armate, nu si pe campul de lupta, unde eroismul trambitat de propaganda se transforma intr-o infruntare sinistra intre macelari si cei macelariti.
http://www.ghenea.ro/2007/11/09/pentru-cine-bat-clopotele-de-ernest-hemingway/
6. Despre eroi si morminte
Din acest punct de vedere, desi la mare distanta in spatiu si timp, Sabato sta alaturi de Dostoievski care si el cauta in a lui Crima si Pedeapsa (si in alte lucrari) sursa raului din om si din societate.
http://www.ghenea.ro/2007/10/18/despre-eroi-si-morminte-de-ernesto-sabato/
La Multi Ani, Marius!
22. Se pare că fenicienii scriau totuşi destul de mult, dar foloseau un tip de papirus perisabil, care nu rezista atacurilor biodegradative ale timpului. Manuscrisele aveau orată mare de extincţie înainte ca autorii şi copiştii să treacă la folosirea pergamentului în secolul al doilea sau al treilea. Cele care nu au fost copiateîn timpul acestei perioade, pur şi simplu au dispărut.
(Îmi dau seama că trecem printr-o perioadă similară, poate chiar mai dramatică: mediile de stocare a informaţiei se schimbă din ce in ce mai rapid, iar cele care nu vor fi copiate la fiecare schimbare majoră de tehnologie vor deveni rapid « ilizibile » pentru cei mai mulţi cititori potenţiali)
23. Neglijarea evidenţei tăcute este endemică în modul în care studiem comparativ talentul, mai ales în activităţile care sunt infestate de caracteristicile sindromului învingătorul-ia-totul.
(Asemenea manuscriselor feniciene, scrierile multor autori, nu neapărat mai puţin talentaţi, nu ajung până la noi; până la noi ajung, şi cu mult noroc, doar câţiva)
24. O mulţime de oameni care îşi spun scriitori dar operează (doar « temporar ») aparatele strălucitoare de cappuccino la Starbucks. Inechitatea în acest domeniu este mai mare decât, de pildă, în medicină, din moment ce rar vedem doctori servind hamburgeri.
25. Aşa că pot să presupun că pot în mare măsură să apreciez performanţa întregii populaţii dintr-o profesie cum e medicina după eşantionul care este vizibil pentru mine. La fel şi pentru instalatori, şoferi de taxi, prostituate, şi pentru toţi cei din meserii lipsite de efectul de superstar.
26. Consecinţa dinamicii de tip superstar e că, printre altele, ceea ce numim « moştenirea literară » sau « comoara literară » e doar o parte minusculă din ceea ce a fost produs.
27. Ideea mea nu e că Balzac e netalentat, ci doar că e mai puţin singular în talent decât credem.
28. Într-o ţară ca Franţa, unde tot mai mulţi oameni scriu cărţi şi în acelaşi timp, din păcate, tot mai puţini oameni le citesc, editorii literari respectabili acceptă unul din zece mii de manuscrise ale unor autori încă nepublicaţi.
(Cele mai multe dintre aceste manuscrise nici nu vor fi citite. Ironic, se întâmplă uneori acelaşi lucru cu manuscrisele ulterioare al scriitorilor de succes – următoarele cărţi sunt acceptate nu numai fără a fi citite de editor, dar chiar înainte de a fi scrise!)
DAN GHENEA 