Dragul meu Amărel,
Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum teîngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fi în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente. Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând “adevărate” sau “false”, ci “academice” sau“practice”, “depăşite” sau “la zi”, “convenţionale” sau “radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos — că e filozofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.
Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şide a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească “viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică “adevărată”.
Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche. Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)— cum că ce făcea el atunci era mai important ca prânzul. Cel puţin mă gândesc că aşa ceva trebuie să-i fi spus, fiindcă atunci când eu am propus: “Ei da. De fapt, mult prea important ca să-i dai de cap la sfârșitul studiului de dimineaţă, pacientul s-a luminat la faţă; iar pe când adăugam: “Mai bine te întorci cu forţe proaspete după prânz”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia era câştigată. I-am arătat un băiat cu ziare care anunţa foaia de prânz, apoi autobuzul 73 care-i trecea prin faţă, şi înainte să ajungă la scări, îi înşurubasem adânc în cap convingerea că, indiferent ce idei ciudate i-ar trece prin minte omului când se află singur cu cărţile sale, o doză sănătoasă de “viaţă adevărată” (prin care înţelegea autobuzul şi băiatul cu ziare) era de ajuns să-i arate că “astfel de lucruri” pur şi simplu nu se susţin.
Ştia că scăpase ca prin urechile acului, şi peste ani îi plăcea să vorbească despre “acel instinct nedefinit al palpabilului care ne salvează în ultimul moment de aberaţiile logicii abstracte”. Acum e bine mersi în casa Tatălui Nostru.
Pricepi ce vreau să zic? Mulţumită mecanismelor pe care le-am pus în funcţiune cu secole înurmă, le e acum imposibil să creadă în neobişnuit, atunci când obişnuitul le stă în faţa ochilor. Nu lăsa să-iscape niciodată banalul lucrurilor. Mai presus de toate, nu încerca să foloseşti ştiinţa (vreau să zic științele adevărate) ca instrument împotriva creştinismului. Îl va încuraja neîndoios să se gândească la realităţi pecare nu le poate pipăi şi vedea. Am avut, din păcate, astfel de cazuri printre fizicienii moderni. Dacă nu-i poţi lua din mâini jucăria cu ştiinţa, măcar să fie economie sau sociologie; nu-l lăsa să se îndepărteze de nepreţuita lor “viaţă adevărată”. Dar cel mai bine e să-l fereşti complet de lecturi ştiinţifice şi să-l laşi cu impresia generală că pricepe tot şi că ce-a mai prins după ureche sunt “rezultate ale investigaţiilor moderne”. Nu uita că rolul tău e să-l zăpăceşti de cap. După cum vorbiţi voi, tinerii mei prieteni, s-ar zicecă v-aţi pus în gând să le ţineţi lecţii.
Cu afecţiune, unchiul tău SFREDELIN
Textul integral al cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, de C.S. Lewis –aici
DAN GHENEA 
Eu nu prea inteleg un lucru: daca Dumnezeu le-a creat pe toate, inseamna ca si pe diavol l-a creat, nu? A creat Gradina, i-a creat pe Adam si pe Eva, ba chiar si pe atat de hulitul sarpe, iar cand barbatul si femeia musca din fructul cunoasterii, ii alunga. Se alunga pe el insusi?!? Sau nu cumva s-au alungat singuri muscand din fructul sccindarii, uitand ca sunt una cu intregul tocmai prin imbratisarea « minunatelor » concepte de bine si de rau? Zic si eu asa, dar cred ca, de fapt, e diavolul care ma prosteste… 🙂
Dumnezeu l-a inzestrat pe om si cu libertate. Inclusiv libertatea de a se abate de la binele în care fusese creat.
si cararea aceasta, a asa zisului rau, de cine a fost creata? exista ea in afara creatiei? abaterea omului de la ea nu tot in cadrul creatiei se intampla? Dumnezeu atoatefacator, atoatestiutor, nu? Este o contradictie logica fenomenala.
In teologia crestina, doar binele are realitate ontologică. Răul este numele absenței a binelui.
Cât despre logică, întrebați-i pe filosofii Greciei antice, cum s-au împotmolit logic în paradoxuri (si nu despre originea lumii, ci chiar in explicarea mișcării unei foarte materiale săgeți!).
D-zeu ofera omului libertatea de-a alege si de-a decide…
Cat despre crestini si atei, in aparenta par doua grupuri distincte. In realitate, unii cred ca dumnezeu exista, ceilalti nu cred. Nici unii, nici altii nu poseda capacitatea de a spune ca nu stiu cine/ce este acest dumnezeu.
Creștinii spun limpede că fiinta lui Dumnezeu nu o cunoaștem (e o taină). Dar credem că Dumnezeu s-a întrupat și ne-a arătat Calea, Adevărul și Viața. Si tot ce putem cuprinde cu mintea despre dumnezeire ni s-a revelat prin Cuvânt (Persoana a II-a a Sfintei Treimi) și prin lucrarea Duhului Sfânt (Persoana a III-a a Sfintei Treimi).
Crestinii spun si cred, dar nu stiu. Poate tocmai credinta asta ca Dumnezeu e undeva in afara noastra este aceea care va sta mereu in calea cunoasterii de sine? Nu vi se pare deloc ciudat ca fiecare religie considera calea ei ca fiind adevarul si viata, pentru ca, la final, toti sa ajunga la aceeasi poarta, careia i-au dat nume diferite? Intre timp, adeptii lor se ucid intre ei, se arunca in aer, isi impart injurii, in numele iubirii de Dumnezeu. Ba chiar si ateii, mergand pe mana religiilor, tot acolo ar ajunge, dupa logica mea, dupa care vor fi azvarliti in iad de un Dumnezeu nemarginit de iubitor. Cat de stupida este povestea asta?!? Este parerea mea, o respect pe a dumneavoastra, dar eu imi sunt datoare cu multe intrebari pe care sunt ferm convinsa ca nici un diavol batran sau tanar mi le sopteste in ureche. Si culmea este ca numai pierduta nu ma simt procedand asa…
Credeam că ati spus că nici crestinii, nici ateii nu recunosc faptul ca nu stiu ce/cine este Dumnezeu. Si v-am raspuns ca va inselati: cel putin crestinii stiu ca nu stiu. Ceea ce cred si de ce cred e o alta poveste.
In ceea ce priveste macelurile, va mai inselati din nou: antireligioșii au facut in ultimele doua secole mult mai multe victime decat toate razboaiele religioase din istoria omenirii.
credinciosi nu crestini
credincios = crestin si vice-versa… 🙂
Iar eu v-am mai spus, cred, odata ca uciderea unui singur om in numele unei credinte este suficienta sa ma tina departe de acea credinta.
Cat despre argumentul sagetii lui Zenon, nu este niciun paradox acolo, dar asta e o alta poveste…
Zenon a incercat sa aplice logica statica (binara) acolo unde nu se potrivea. Asta am vrut sa spun: ca logica nu ajuta dincolo de granitele sale. Si nu e deci un argument decisiv intr-o disputa despre fundamente.
Daca cineva spune ca ucide in numele dumneavoastra, nu imi mai trebuie niciun alt argument pentru a va ocoli pe vecie?
Un om ucis in numele religiei trebuie sa ma departeze de religie, dar 1 milion de cambodgieni ucisi de un regim antireligios ce ar trebui sa insemne? Dar 20 de milioane de ruși? Dar 50 milioane de chinezi? Dar cei « doar » 2000 de la Pitești?
Ar trebui sa insemne ca acel om habar nu are pe ce lume traieste si ca sistemul religios sau antireligios profita la maximum de ignoranta lui.
Exact. Si atunci, in ce fel comportamentul lui e un argument impotriva religiei? Doar daca religia respectiva are si puterea politica, ceea ce nu e cazul pentru creștinismul de azi.
Fiecare religie pretinde ca promoveaza pacea, intelegerea. Dar, in modul cel mai ironic, promoveaza chiar conflictul, violenta. Din momentul in care ai spus: « sunt crestin/mahomedan/buddhist/islamist,etc, este doar o chestiune de timp pana cand violenta va scoate capul. Si de ce? Ce apara credinciosul? Pentru ce ucide el, de fapt? Pentru propria lui fericire, pentru nimic altceva daca suntem sinceri in dezbaterea noastra. Nicun dumnezeu nu e implicat, doar credinta lui oarba ca fericirea lui e in alta parte si, pentru ea, calca totul in picioare. Si cine oare i-a indus oare ideea ca fericirea lui e in alta parte si pe aici e asa, in trecere, trebuind sa se cenzureze ca sa nu bifeze rele imaginare? Problema nu e religia, ci credinta, faptul ca nu exista integritatea necesara de recunoaste ce stii si ce nu stii. Calea, Adevarul, Viata? Simple cuvinte. Uitati-va la vietile credinciosilor din lumea intreaga si trageti concluzia daca au gasit ei adevarul, prin propria cunoastere, sau doar il privesc in vitrina unei religii sau a alteia! Conflictul nu se naste nici atunci cand nu stii, nici atunci cand stii, numai atunci cand pretinzi ca stii.
La multi ani!
Nu pot să vorbesc decât pentru mine. Si , nimeni nu poate vorbi in numele meu. Nimeni nu imi poate spune credinta ta e vorbă in vânt . Poate insă oricând sa-mi spuna ca are o alta credinta.
Desigur. Eu vorbesc tot in numele mele, ceea ce am exoerimentat eu si ceea ce este adevarat pentru mine. Nu am nicio intentie sa va atac credinta. Imi cer scuze daca asta am dat de inteles. Poate ar trebui sa ma opresc cu dezbaterile pe aceste subiecte sensibile. Sa aveti o zi minunata de sarbatorit cu cei dragi!
LA MULȚI ANI !
multumesc
La mulți ani buni și frumoși, dle doctor! și vă mulțumesc