Étiquette : peisaj

Scena balconului nu e romantică


Dragostea romantică a fost inventată târziu în istoria erotică a umanităţii. Mai precis, chiar in epoca artei si literaturii numite romantice. Lui Romeo nu i-ar fi trecut prin cap să o invite pe Julieta la o cină romantică. Nici măcar la un picnic. Sau poate credeţi ca veţi găsi în textul lui Shakespeare vreo vagă aluzie la un week-end romantic la Lacul Garda (la două ore de mers cu caleaşca de Verona!)? Nici gând!

… articolul complet pe Ralix.ro (aici)

Peisaj interior


Peisajul este « spaţiul în care infinitul şi finitul sunt în contact, trecând unul în celălalt”. Această definiţie surprinzătoare a fost dată de Rosario Assunto, în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Peisajul şi estetica.

Traducerea românească, apărută în 1986, am cumpărat-o încă proaspătă, într-o permisie, şi am citit-o pe îndelete în cele 35 de zile de gardă, în armată. Atunci am înţeles că peisajul e o invenţie recentă (anticilor nu le-a trecut prin cap să decupeze bucăţi din natură şi să le considere frumoase) şi că e o invenţie a orăşenilor (ţăranii se uită la natură curios sau circumspect, dar nu obişnuiesc să o admire).

Ceea ce înţeleg acum e că peisajul e întotdeauna interior. Nu există acolo unde nu există un ochi al minţii care să-l decupeze. Şi să-l plaseze într-un spaţiu-timp complet diferit de spaţiul claustrant şi timpul pulverizat al oraşului.

Tot Assunto o spune mai bine: « Grădina e un spaţiu diferit în mod absolut de spaţiile în care se desfăşoară şi este consumată viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiu care nu mai e simplă exterioritate, deoarece e într-adevăr, şi Rilke a spus-o cum nu se putea mai bine, un spaţiu în care interioritatea se face lume şi lumea se interiorizează. Spaţiu în care sentimentul şi gândirea, obiectivându-se, se individualizează ca un loc, în aşa fel încât, subiectivând spaţiul şi identificându-se cu acesta, devin chiar acel loc » (Rosario Assunto – Ontologia şi teleologia grădinii).

Peisajul a fost inventat cam în aceeaşi perioadă cu dragostea romantică. Dragostea romantică e şi ea o nevoie a orăşeanului, ca şi peisajul. Şi îmi pare că suportă acelaşi tip de definiţie: « locul în care infinitul este contiguu cu finitul ». Dar o să mă mai gândesc la asta. Vă scriu dacă mai aflu ceva…

O insulă, un deal


 Peisajul e o categorie estetică relativ recentă (se naşte undeva în secolele XVII – XVIII). Iluminismul propune o ideologie a întoarcerii la natură. Secolul al XIX–lea teoretizează virtuţile sanogene ale vieţii în mijlocul naturii. Dezvoltarea marilor metropole ale timpului nostru aduce în lumină faptul ca nevoia de peisaj e o nevoie primară, nu doar un lux estetic. Desenul oraşelor din epoca industrială dăunează sănătăţii mintale. Fiziologia umană, neschimbată din neolitic, are nevoie de coama unui deal ori de arcuirea unui ţărm. Uneori e atat de mare nevoia de peisaj cu linii ondulate si orizonturi largi că avem nevoie chiar de o insula. Nu ati observat mania fugii spre insule?