Radu, Ilie, Ecaterina, Elena. Spun numele în gând şi aprind lumânarea. Las un timp (cât să ajungă toţi în mintea mea) şi îmi fac semnul crucii.

Cam aşa se ruga si bunicul Radu în fiecare seară: în tăcere, în picioare, sub icoana Botezului Domnului prinsă deasupra uşii. Bunica Olga (Ecaterina) venea putin mai târziu, după ce termina ultimele treburi ale zilei. Lumina era deja stinsă, dar o puteam zări uneori la lumina lunii: îngenunchea sub aceeaşi icoană şi se ruga în şoaptă. Desluşeam unele cuvinte şi îmi dădeam seama că era vorba de griji personale pentru care cerea ajutor. De alfel, cred că şi tataie tot asemenea rugi spunea în gând, pentru că Tatăl Nostru îl spuneau împreună cu noi în faţa unei icoane a Naşterii.

Pomenirea numelor o fac in felul bunicii Elena atunci când pregătea colacii pentru împărţit: întâi convocarea tuturor membrilor unei familii rostind un sir de nume, apoi cateva vorbe schimbate cu fiecare (eu zic vorbele în gând, ea le spunea cu glasul de zi cu zi, ca si cum toti acei oameni erau de faţă). Pe bunica Elena nu mi-o amintesc rugându-se în faţa unei icoane (desi sunt sigur ca am văzut-o făcând asta de multe ori ) pentru ca mi-a rămas întipărita în minte imaginea ei când îsi ridica ochii către cer pentru o invocare scurtă si precisă, spusă firesc, de parcă Dumnezeu era chiar putin mai aproape decât Miţa Radii, vecina din spatele bucătăriei de vară. Si azi am impresia că la Arcesti cerul e mai aproape de pământ.

Bunicul Ilie era cântăreţ bisericesc. Destul de straniu, nu cred ca l-am văzut vreodată rugându-se. Dar poate şi mai straniu e ca tocmai el s-a aflat la originea redescoperirii de catre mine a rugăciunii ca eliberare. In copilarie l-am auzit de cateva ori cantand in biserica si mi se parea ca era apreciat (chiar am auzit de cateva ori niste femei spunand ca a cantat foarte frumos). Dar asta nu a insemnat mare lucru pentru mine atunci. Multi ani mai tarziu, la moartea bunicului Radu a cântat in biserica si bunicul Ilie. Si atunci am plans.  Linistit, fara nod in gat, lacrimile veneau usor si, brusc, moartea nu mai parea un zid.

S-a deschis atunci o fereastră care nu s-a mai inchis vreodata. O lume a libertatii gandului, emotiei, faptei. In care poti fi mândru stiind ca ai de dat socoteala numai unei autoritati aflate dincolo de vremelnicii, in care poti sa-ti lasi grijile sub o icoana a sperantei, in care stii ca oamenii si faptele lor bune nu se pierd si in care lumina din om nu se stinge niciodata, oricat de mult ar fi coplesit omul de neputinte.

O lume ca flacăra unei lumânari.