“Foarte devreme in activitatea mea ca terapeut am descoperit ca simpla ascultare a clientului meu, cu foarte mare atentie, era un mod important de a fi de ajutor. Deci atunci cand aveam dubii in legatura cu ceea ce trebuia sa fac in mod activ, ascultam. Mi s-a parut surprinzator ca un asemenea mod pasiv de interactiune poate fi atat de util. Putin mai tarziu, o asistenta sociala, care avea ceva instruire in terapia rankiana, m-a ajutat sa invat ca abordarea cea mai eficace era sa ascult pentru a detecta sentimentele si emotiile ale caror modele puteu fi distinse prin intermediul cuvintelor clientului. Cred ca ea a fost aceea care a sugerat ca raspunsul cel mai bun era sa “reflect” aceste emotii inapoi catre client” (Carl Rogers – A way of being, 1980)

Carl Rogers, despre care vom mai vorbi, descrie, in cartea din care am citat mai sus (publicata spre sfarsitul carierei sale de psiholog clinician) experientele care au dus la conturarea teoriei si practicii terapiei centrate pe persoana, al carei fondator a fost. In acest proces, desfasurat de-a lungul a patru decenii, da o noua viata si conceptului de empatie. Iata prima versiune (1959) a definitiei data de Rogers empatiei :

“Starea de empatie, sau a fi empatic, inseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al celuilalt si cu componentele emotionale si cu intelesurile ce apartin acelui cadru ca si cum  as fi persoana respectiva, dar fara a pierde din vedere conditia “ca si cum”. ”

Incepea a treia viata a cuvantului empatie.