– sau ce nu se vede în ecranizările după Anna Karenina –

Anna Karenina e o poveste care are şi un happy-end: Levin (un alter ego al autorului) descoperă că există un motiv pentru a trăi – puterea de a face binele. Iar binele este dincolo de raţiune, avându-şi izvorul in conştiinţa omului.

« Atât eu cât şi toţi oamenii avem o singură conştiinţă neclintită, limpede, de netăgăduit; şi această conştiinţă nu poate fi explicată prin raţiune, pentru că este în afara acesteia, n-are nici o cauză şi nu poate avea nici un efect.                                                                                      Dacă binele are o cauză, nu mai e bine… dacă are ca efect rasplată, nici atunci nu mai e bine. Vasăzică, binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efecte. »

Paradoxal, Anna ascultă de raţiune atunci când hotărăşte să se sinucidă. Contele Tolstoi descrie magistral această raţionalitate morbidă:

 » – Raţiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea ce-l supără, rosti cu afectare doamna din faţă în limba franceză, mulţumită de buna seama de fraza  ei.

Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile Annei.

«Sa scapi de ceea ce te supără», repetă în gând Anna. […]  «Da. Ma supără foarte mult, şi de asta ne e dată raţiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie sa scap. De ce sa nu stingi lumânarea când nu mai ai ce privi, când te dezgustă să te mai uiţi în jur?» « 

Ceea ce ne supără este conştiinţa. E conştiinţa limitelor, a finitudinii, a imperfecţiunii – Jankelevitch o numeşte inspirat la mauvaise conscience.