Mois : janvier 2013

Cartea săptămânii (VII)


img056Am recitit ieri comentariul părintelui Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru. A fost bine ca l-am recitit, si probabil ca o voi mai face, nu din cauza ca ar fi stufos (sunt 8 capitole mici si clare, pana in 1000 de cuvinte fiecare, cuvinte care au fost rostite initial la microfonul Radio Liberty astfel incat sa poata fi intelese si de oameni nascuti in statul sovietic ateu), ci pentru ca atentia noastra e mereu divizata, problema pe care o descrie foarte bine si autorul  acestei carticele limpezi, dar dense:

« Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciunea Domnească şi a participa la ea, trebuie mai întâi să ne eliberăm de nebulozităţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne caracterizează şi în care trăim în mod constant. »

Capitolul care a avut cel mai puternic ecou in mine de data aceasta a fost cel de-al doilea – « Sfinţească-se numele tău »:

« Dupa inceputul acesta plin de bucurie si de dragoste, ca o sarbatoare a sufletului: „Tatal nostru, Care esti in ceruri « , spunem: „sfinteasca-se numele Tau ». Ce anume ne rugam, ce anume cerem, ce aspiratii avem, ce sperante nutrim atunci cand pronuntam aceste cuvinte? Poate cineva sa sfinteasca numele lui Dumnezeu?

Din nefericire, majoritatea credinciosilor care pronunta aceste cuvinte nu le analizeaza intelesul, iar pentru atei acesta este un motiv in plus de a da din umeri, exprimand astfel starea de confuzie pe care le-o creeaza combinatia “mistica” a acestor trei cuvinte: „sfinteasca-se numele Tau ».

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat denumirile „sfant » si „sacru » lucrurilor si fiintelor pe care le-au perceput ca avand o valoare suprema – impunand evlavie, respect, veneratie, recunostinta, acelor lucruri si fiinte care ii atrageau pe oameni, inspirandu-le incredere, caldura si apropiere sufleteasca. Ma refer aici la sentimentele sfinte fata de tara natala, la dragostea sacra fata de parinti, la adorarea sacra a frumusetii, a perfectiunii, a miracolului. Prin urmare „sfinte » sunt lucrurile mai inalte, mai pure, care cer sa le dai tot ce ai mai bun in tine insuti: cele mai bune si mai frumoase sentimente, cele mai mari eforturi, cele mai luminoase sperante. Specificitatea sfinteniei consta in faptul ca ea pretinde de la noi o constientizare launtrica a dorintelor celor mai evidente si mai ascunse; de fapt, nu e vorba numai de a le constientiza, ci si de a vietui si actiona in duhul acestei constientizari. A constientiza ca 2 x 2 = 4, sau ca apa fierbe la o anumita temperatura, nu ne face nici mai buni, nici mai rai; noi ne referim aici la o constientizare bipolarizanta – a dreptilor si a pacatosilor, a inteligentilor si a ignorantilor, a geniilor si a natarailor. Dar daca traim experienta constientizarii sfinteniei in termenii frumusetii si ai perfectiunii morale, sau daca beneficiem de o intuitie deosebita despre lume si viata, atunci constientizarea respectiva va pretinde ceva de la noi, va efectua o schimbare in noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri.

Cat de simplu si de frumos a descries Puskin toate acestea in binecunoscuta sa poezie: Amintirea unui moment de glorie…! Uitand „inchipuirile », involburarea „rascolitoarelor furtuni » si risipirea „nadejdilor de odinioara », scrie poetul:

 „… sufletul meu era tulburat
si ai venit inca o data, Tu,
imagine care a si trecut,
licarire a frumusetii pure.
Acum, in plinatate bate inima mea,
simtind, inca o data,
invierea dumnezeirii
si a inspiratiei si a vietii,
si a lacrimilor si a iubirii »

Aceasta este descrierea sfinteniei ca frumusete. O astfel de experienta ne schimba viata in totalitate, umpland-o, pentru a imprumuta cuvintele lui Puskin, de inteles, « inspiratie », bucurie si dumnezeire. »

 …………………………………………………………..

Matineul de sâmbătă (XIV)


Dragoste în lumina după-amiezii (Love in the afternoon, 1957). Filmul complet – aici.

coop

Vă doresc un an minunat!


Primisem deja vreo trei « vă doresc un an mai bun ». Am o usoara alergie la « mai bun », dar reuseam totusi sa raspund « si eu va doresc un an cât se poate de bun ».

« Va doresc un an minunat! » Asta era prea de tot – un superlativ! Ma pregateam totusi sa spun « va doresc un an cat se … » cand mi-am dat seama ca tocmai comisesem o mare eroare gramaticala – « minunat » nu e un superlativ! E pur si simplu pozitivul unui adjectiv derivat din substantivul « minune ».

Asadar, mi s-a urat sa am un an plin de minuni, adica lucruri pe care le primim fara sa avem vreun merit. Sau pentru singurul merit ca am avut ochi sa le vedem. E plina lumea de minuni, e intesat bulevardul de ingeri care trec in sus si in jos, lipsesc doar ochii potriviti pentru a vedea.

Si uneori e de folos un « Va doresc un an minunat! ».

Va doresc un an minunat si sa fiti iubiti!

Regele pleacă în exil


Azi ca şi acum 65 de ani. Pe 3 ianuarie 1948, Regele Mihai pleca în exil. Dintr-o ţară ocupată de trupe străine.

„Când ne-am urcat în tren, asta era ultima imagine care mi s-a întipărit în minte: unul dintre ofiţeri, nu mai ţin minte ce grad avea, a întors puţin capul către mine. Am văzut că îi curgeau lacrimile pe faţă. S-a închis uşa, obloanele vagonului au fost coborâte » (Regele Mihai, in convorbirile cu Mircea Ciobanu)

Dar Moscova nu crede in lacrimi. Iar agentii Moscovei au reusit sa ne faca sa credem ca noi chiar ne dorim republica.

Asa ca nimeni nu mai baga de seama ca Regele nostru rejoaca, de 10 ani, drama plecarii in exil: cu o saptamana inainte de Craciun vine in tara, asa cum a venit (dând din nou dovada de curaj) in 1947, dupa nunta actualei regine a Marii Britanii; intr-una din zilele dintre 30 decembrie si 3 ianuarie, pleaca din nou in Elvetia, tara care l-a primit in 1948.

Tara e inca ocupata. Pentru ca memoria noastra gazduieste inca viermele minciunii. Si doar adevarul ne poate face liberi.

Literatura ca limbă moartă


« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »

(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent,  in revista Lire, septembrie 2009)

Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.

Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire

………………………………………………………..

Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre

( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)