Am pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles mai adânc lucrurile când s-au constituit în copii.

Buna Vestire ar trebui să însemneze pentru oameni o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, şi deci cu roade capabile de taină.[…] Buna Vestire taie hotarul între Sfinţi şi oameni de nimic.

Cuvintele noastre nu pot crea universul, ci doar mici cocioabe şi fapte foarte neînsemnate. Sunt însă o mulţime de oameni care nu pot face niciodată nimic cu vorbele lor. Alţii fac numai lucruri negative cu vorbele lor, numai strică ce au făcut alţii.

Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este mai mare decât dorul celui mai mare sfânt după Dumnezeu.

E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinuluişi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, […], dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni.

Foarte mulţi contemporani ai lui Iisus n-au avut cu el decât o întâlnire exterioară, istorică. Deci nu suntem cu nimic dezavantajaţi faţă de aceia. Iisus e şi contemporanul nostru, ca veşnicia faţă de oricare cifră a timpului.

Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei [puterea celui rău]

Hristos-Iubitorul este inseparabil de Hristos-Judecătorul, căci numai adevărul care ne judecă ne iubeşte cu adevărat şi vrea cu adevărat mântuirea noastră.

Iisus s-a născut în grajd. Faţă de sfinţenia lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele.

Împărăţia lui Dumnezeu e un aluat pe care l-a luat o femeie – Sfânta Feciară Maria – şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească, oarecum întreită: suflet, trup şi timp), până a dospit toată.

Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu stau în acelaşi raport ca timpul cu eternitatea.

Mergem, e drept, pe calea renunţărilor, dar dacă-i fără Lumină, e o tristă sfinţenie.

Numai o natură dumnezeiască poate dăinui la aceeaşi masă cu Dumnezeu.

Omul a putut să facă ceea ce Dumnezeu nu poate, adică răul. Faptul că, după judecata tuturora, pe cei păcătoşi îi închide în chinurile haosului veşnic nu e o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci o consfinţire a libertăţii şi a deciziei viciate a omului, pentru ca acesta să fie împreună cu creaţia sa iubită – păcatul – în infinitul eternităţii.

Poporul acesta, care-l primea cu aclamaţii de Împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: Răstigneşte–L!!! Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii.

Renunţările noastre sunt negustorie pentru un bun mai înalt: pentru starea capabilă de a primi braţele divine ale Harului Duhului Sfânt

Sfinţii n-au fost conştienţi de sfinţenie, ci de păcătoşenie. Când Cel Sfânt Se apropie de tine, te vezi păcătos; când cel mincinos se apropie de tine, « te vezi » sfânt..

Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc.

Trebuie să alegi între tine şi Dumnezeu. E o alegere care te poate pierde; dar tocmai această pierdere pentru Dumnezeu te câştigă.

Un munte, care trebuie trecut. Iar ce e mai greu, e că muntele e în noi. Şi n-ar trebui, după cuvântul lui Iisus, decât un grăunte de muştar de credinţă şi-ar dispărea muntele şi L-am găsi pe Iisus. Ne trebuie un itinerar lăuntric.Calea credinţei e obositoare, dar cu ea începe cărarea. Credinţa e o asceză a minţii.

Vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut şi Mie. […] De ce atâta prigoană? Fiindcă creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul. Şi-au schimbat cetăţenia.

Zile: O zi de milostivire, « Astăzi », şi o zi a mâniei » lui Dumnezeu, ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi mâine.