Catégorie : Carti

Evanghelia unui necredincios declarat

· 4 commentaires ·

Cartile mari au o viata a lor, se desprind de mintea care le-a dat nastere si se unesc cu mintile celor ce stiu sa citeasca si reusesc sa iubeasca in actul lecturii.

Evanghelia dupa Isus Cristos, de José Saramago, a starnit pasiuni: atat iubirea cat si furia. Pasiuni a caror tinta a fost mai degraba autorul decat cartea. Autorul a fost membru al Partidului Comunist Portughez timp de peste 50 de ani (pana la moarte, in iunie 2010), admirator al lui Castro (ca si Gabriel Garcia Marquez)  si ateu declarat (s-a manifestat insa mai degraba anticlerical, ceea ce i-a atras critici dure din partea bisericii catolice).

Biserica a fost alarmata de rescrierea unor episoade consemnate in Evanghelii. Ca si cum autorul ar fi pretins pentru cartea sa un statut canonic. Nu este o istorie, ci un roman, o fictiune. Fictiunile acestea numite romane poarta uneori un adevar profund, care ramane insa ascuns unei citiri superficiale.

I s-a reprosat lui Saramago ca a citit superficial Biblia, ca si cum el si-ar fi arogat vreodata misiunea de exeget al Cartii. In schimb, un cititor iubitor, care cauta « adevarul minciunilor » (cum numea Llosa miezul fictiunilor literare), va gasi in Evanghelia dupa Isus Cristos o cale de a intelege si de a percepe aproape senzorial o lume mai mare decat lumea vazutelor.

Pentru un credincios, romanul e tulburator. Pentru ca il face sa simta, prin forta si bogatia scriiturii, ce ar insemna sa ia in serios realitatea unei dumnezeiri intrupate intr-un corp omenesc. Si mai tulburator e ca esti transportat intr-un timp in care tu esti in multimea care se intreaba Cine este Acesta? Si nu ai la indemana Evangheliile (inca nescrise) pentru a sti raspunsul care va fi declarat « corect ».

Pentru un cititor care crede ca e necredincios, romanul este iarasi tulburator. Nu va gasi aici suficenta manualelor de ateism « stiintific ». Minunile facute de Isus nu sunt « demontate », dimpotriva, sunt pasaje in care cartea reuseste sa le faca mai vii decat in relatarile exterioare din Evanghelii.

Pentru cei pentru care cititul e doar o abilitate de descifrare a textului, o incercare de a deslusi « ce a vrut sa spuna autorul », cartea aceasta va fi doar ironica, sau acuzatoare, sau iconoclasta. Dar dincolo de ceea ce a vrut autorul, cartea vorbeste cititorului, inclusiv cititorului Saramago, cred eu, despre credinta si frica, despre iubire si tradare, despre durere si implinire, si despre minunea lumii acesteia care este mai mult decat ceea ce pare.

E o carte care patrunde in carnea si in mintea cititorului, o fictiune care poate elibera calea adevarului. Pentru cei ce vor sa cunoasca iubind, nu despicand.

Viitor pur şi trecut à la carte

· 2 commentaires ·

De dimineaţă am citit un eseu intitulat « Timp contra timp sau societatea hipermodernă ». Mergând pe jos prin parc în loc să iau metroul două staţii, am recapitulat distincţiile pe care autorul, Gilles Lipovetsky, le face între timpurile moderne, postmoderne şi hipermoderne.

Din perspectivă franceză, sfârsitul modernitatii este anuntat dramatic in mai 68. Timpul nu va mai fi niciodată o săgeată a progresului istoric, cu un viitor hiperbolizat si pentru care merita să sacrifici o parte din prezent, un prezent epic, decisiv si chiar eroic si un trecut marginalizat sau privit cu condescendenţă.

In anii ’70 apare cuvantul « postmodernitate » pentru a denumi ceea ce unii au avut temeritatea sa descrie ca « sfarsit al istoriei ». Timpul devine un prezent continuu, fragmentat in multiple istorii individuale. E timpul individului traind sub deviza « carpe diem ».

N-a tinut mult. Anii ’90 dezmint ipoteza sfârsitului istoriei, totul devenind hiper: hipercapitalism, hiperputere, hiperterorism, hiperindividualism, hipermarket, hipertext. Lipovetsky defineste interesant timpurile hipermoderne:

  • viitorul este numit viitor pur, adica, spre deosebire de viitorul modernitatii nu este prescris in liniile sale directoare;
  • prezentul este anxios tocmai datorita faptului ca pagina viitorului e alba;
  • trecutul, ei bine, trecutul are parte de un tratament interesant, iar Lipovetsky descrie fenomenul prea elegant pentru a nu-l reproduce verbatim:

« Trecutul nu mai este socialmente fondator sau structurant, ci este reamenajat, reciclat, adus la gusturile zilei, exploatat in scopuri negustoresti. Traditia nu mai cheama la repetare, la fidelitate si la revigorarea a ceea ce s-a facut dintotdeauna: a devenit produs de consum nostalgic sau folcloric, ocheadă spre trecut, obiect la modă. […] Vechiul poate să facă furori, dar nu mai are puterea de a organiza in mod colectiv comportamentele. Trecutul ne seduce, dar prezentul si normele sale schimbătoare ne guvernează. Cu cât mai mult este evocată si pusă in scenă memoria istorică, cu atât mai putin structurează ea viata obisnuită. De unde rezultă această trăsătură caracteristică a societătii hipermoderne: celebrăm ceea ce nu mai dorim să luăm ca exemplu. » (Gilles Lipovetsky – Temps contre temps ou la société hypermoderne, Grasset, Paris, 2004)

Acolo unde îşi face fericirea sălaş

· 6 commentaires ·

Citesc în articolul ROSE POMPON ŞI TOLSTOI, dintr-o serie foarte interesantă –  BUCUREŞTI STRICT SECRET, propusă de domnul Stelian Tănase pe blogul său:

«Tânărul Tolstoi avea 25 de ani când sosise la Bucureşti, dar deja îşi măcina gândurile cu destinul său de mare scriitor. Mărturiseşte în jurnal că-şi doreşte gloria cu lăcomie şi ce anume e dispus să sacrifice pentru a o avea: „Dacă ar fi să aleg între glorie şi virtute, mă tem că aş alege gloria”.»

Nu a ales gloria. Dimpotriva, s-a chinuit să scape de glorie pentru a afla liniştea.  Şi a dorit să fie îngropat între cei patru copaci pe care îi sădise împreună cu fratele său mai mare, Nikolai, pe vremea când, copii fiind, o babă le-a spus că acolo unde pui să crească arbori îşi face fericirea sălaş.« Nici cripta lui Napoleon sub arcul de marmură al Domului Invalizilor, nici sicriul lui Goethe în cavoul princiar, nici acele monumente funerare de la Westminster nu te zguduie precum acest mormânt emotionant de anonim, sublim în tăcerea lui, acest mormânt aflat undeva în pădure, înconjurat numai de şoaptele vântului şi care nici vorbă nu rosteşte, nici mesaj nu transmite. »  (Stefan Zweig – Lumea de ieri)

[Mr. Time, un om de afaceri grăbit]

· 5 commentaires ·

   « Am un prieten în lumea afacerilor; se numeşte Mr. Time şi îl cunoaşte toată lumea.

    Mr. Time crede că timpul înseamnă bani. Or, el câştigă mulţi bani şi totuşi el nu are timp. Să fie pentru că el, domnul acesta Time, n-are timp decât pentru bani? Sau cumva reciproca acestui dicton n-o fi ea cea valabilă? Sigur, nu este. Banii nu sunt timp, dimpotrivă, ei folosesc şi uzează timpul. Ne aflăm deci în prezenţa unui fenomen cu sens unic: transmutarea timpului în bani, fără retur. Unii consumă mult timp pentru a face puţini bani, în vreme ce alţii fac mulţi bani într-o nimica toată de timp. Nu asta ne interesează. Ceea ce este frapant este că Mr. Time poate să risipească treizeci şi şase de milioane, dar nu are nici o secundă de pierdut. Cerşetorii, dimpotrivă, ei au tot timpul. Tot timpul de a nu avea bani, sau de a-i aştepta; sau în cele din urmă de a nu-i mai aştepta, banii aceştia. Poate că în clipa aceea ei vor descoperi ceva care nu are preţ? Mr. Time nici n-ar vedea un asemenea lucru, presupunând că i l-ar arăta cineva cu degetul, căci e nevoie de timpul în care să priveşti bine asemenea lucruri pentru ca ele să existe.

    Mr. Time nu va avea niciodată timpul acesta. Mr. Time nu are niciodată timp, timpul îl are pe el.

    Se ştie că diavolul este Prinţul timpului, aşa cum Dumnezeu este Regele eternităţii. Timpul fără sfârşit, acesta este infernul. Prezenţa desăvârşită, aceasta este veşnicia. »

(Denis de Rougemont – Partea diavolului, traducere din limba franceză de Mircea Ivănescu, ed. Anastasia, 1994)

Dupa ce incepusem sa transcriu acest capitol, dintr-o carte in care toate sunt fabuloase, am descoperit ca Adriana Dumitru il pusese deja pe blogul sau; am dat copy-paste, asa ca sunt dator sa-i multumesc pentru o economie de circa 10 minute si pentru alte cateva descoperiri interesante pe blogul Te salut, viaţă.

Un psihiatru cu stil

· 2 commentaires ·

António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.

Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.

Jane Austen în aerul sărat al dimineţii

· 2 commentaires ·

Chiar inainte de a pleca in vacanta (partea a II-a, la mare), am văzut un documentar despre Jane Austen (pe History, cred). M-a frapat o informatie: ca ar avea, astazi, un succes enorm in Japonia.

Cu multi ani in urma ma intrigase un articol dintr-o revista de neurologie despre unele diferente intre organizarea ariilor de procesare a cuvintelor si a muzicii la japonezi in comparatie cu europenii. Acele diferente, speculau autorii, ar putea explica succesul de proportii al muzicii de opera in Japonia.

Pentru mine, unul dintre rezultatele colaterale neasteptate al acelei perioade de interes major pentru problemele neurolingvisticii a fost apropierea mea de opera. Asa ca m-am intrebat si de aceasta data: ce sa caute Jane Austen in Japonia?

Spre sfarsitul documentarului a mai clipit un beculet: un istoric literar sustinea ca Jane Austen ar fi ppe o lista scurta de sapte maestri ai stilului din literatura engleză; mai mult, ca ea ar fi  matricea primă a stilului prozei engleze. Aha, deci s-ar putea sa avem din nou de-a face cu muzicalitatea cuvintelor.

Văzusem, desigur, cateva ecranizari după Pride and Prejudice  sau după Sense and Sensibility, dar nu m-m grăbit sa deschid vreuna dintre traducerile in română ale acestor romane. Acum mi-am descărcat toate romanele lui Jane Austen ca e-bookuri si am ales Mansfield Park pentru ceasurile dintre răsăritul de soare si ora mai târzie de trezire in vacantă a fetelor mele.

Intr-un fotoliu confortabil, in linistea diminetii, cu mirosul mării si briza cuvintelor care poartă o muzică a imaginii…

« About thirty years ago Miss Maria Ward, of Huntingdon, with only seven thousand pounds, had the good luck to captivate Sir Thomas Bertram, of Mansfield Park, in the county of Northampton, and to be thereby raised to the rank of a baronet’s lady, with all the comforts and consequences of an handsome house and large income »

… Imagini bine conturate, care stimuleaza imaginatia sa pună oricâte nuante. Sobrietate explozivă, asa as numi aceasta marcă a stilului Austen, evidentiată abrupt incă din primele rânduri.

[A trăi şi a lăsa pe alţii sa trăiască]

· 5 commentaires ·

« Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată, şi nemţii din nord ne priveau de sus cu ciudă şi dispreţ pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni « muncitori » şi să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieţii, mâncam bine, ne duceam la teatre şi la petreceri şi, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul « hărniciei » germane care, până la urmă, le-a amărât şi le-a dat peste cap existenţa tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor şi a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o şuetă în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, şi cu o largă şi, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. «A trăi şi a lăsa şi pe alţii sa trăiască» era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie şi astăzi mi se pare mai omenească decât toate imperativele categorice […] » (Stefan Zweig – Lumea de ieri)

Trebuie să accepţi victoria

· Laisser un commentaire ·

« O veche războinică o învaţă pe o novice că totul se joacă înainte de contact […] Înainte de încleştare, există deja în mod necesar unul care a hotărât să învingă şi unul care consimte să fie învins […] Un singur sfat: trebuie să accepţi victoria. Totul este în cap. Trebuie să accepţi victoria şi atunci nimic nu-ţi rezistă. » (Bernard Werber – Les Fourmis)

Visul

· Laisser un commentaire ·

« Poate că visele sunt amintirile sufletului despre corp »                (José Saramago – Evanghelia după Isus Cristos)

Proces creativ vs. proces psihotic

· 3 commentaires ·

« High intelligence is not at the heart of high creativity. More important to Nancy Andreasen are labile associative cortical regions (neural capacity for free association) that often veer their possessors toward depression or psychosis. » (James D. Watson, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie si Medicina in 1953)

(Nu un nivel inalt de inteligenta este elementul central al creativitatii de nivel inalt. Mai importante pentru Nancy Andreasen sunt labilele regiuni corticale de asociatie (capacitatea neurala de asociere libera) care adesea il indreapta pe posesorul lor spre depresie sau psihoza.)

Ideea ca TARIILE NOASTRE SUNT SI SLABICIUNILE NOASTRE  (exprimata de mine in Nu sunt nebun) a atras atentia bloggerului eliza, care a postat pe polimedia.us jumatate din paragraful care contine aceasta formula. Un comentator mi-a cerut, pe buna dreptate, indicarea unor surse care sa sustina ideea ca « Stim astazi ca toate tulburarile mintale severe sunt legate de gene de vulnerabilitate care poarta in acelasi timp si caractere necesare intr-o anumita proportie in populatie. « 

Iata una dintre sursele recente si cu autoritate: Nancy Andreasen – The Creating Brain (2006). Iar recenzentul pe care l-am citat este chiar unul dintre descoperitorii ADN-ului (pe cand era inca foarte tanar – iata deci ca este « specialist » si in creativitate!), iar intre 1990 si 1992 a fost primul coordonator al Proiectului Genomului Uman.

Mai putem vorbi alta data (daca va intereseaza) si despre uriasul studiu islandez pe trei gemeratii al lui Karlsson (1984), care a aratat ca in familiile pacientilor cu tulburari psihotice exista realizari creative si performante academice semnificativ superioare mediei.