Încă se mai învaţă în şcoli că senzaţia de foame semnalizează creierului faptul că organismul are nevoie de un aport energetic. Încă mai circulă public ideea ca a pofti ceva e un semn că lipseste exact acel lucru din organism (de aici şi ideea de a satisface poftele unei femei însărcinate). Dar mai au aceste învaţături vreun înţeles într-o lume în care consumăm instant lucruri de care nu auzisem până ieri, o lume în care potenţiatorii de gust pot face diferenţa între succes şi faliment? Sau ce legatură mai e între umplerea stomacului şi aportul energetic în lumea superconcentratelor? Vechile căi fiziologice de transmitere a senzaţiei de foame sunt tot mai des scurtcircuitate de E-uri dar şi de modul consumist de viaţă. Senzaţia de foame este din ce în ce mai puţin un semnal reliabil. Despre câteva forme de înşelare a simţurilor prin semnale care se deghizează în foame puteţi citi in Fiziologia plăcerilor cotidiene.
Catégorie : Marginea normalitatii
7 sfaturi pentru 7 zile
Lunea albastră 1. Nu sări peste micul dejun Marţi cel Roşu 2. Fă mişcare Miercuri cel de mijloc 3. Negociază-ţi realist agenda Joia cu fulgere 4. Invaţă sa te deconectezi Vinerea verde 5. Invaţă sa iţi exprimi emoţiile Sâmbăta aurie 6. Acordă-ţi o oră de plăcere Duminica pastelată 7. Zâmbeşte … Mâine e o altă zi!
Jocuri periculoase
Mi-e din ce in ce mai greu sa urmaresc un meci de fotbal transmis la televizor pentru ca mai mult de jumatate din comentariu se refera la fotbal ca afacere: salarii, cumparari si vanzari de jucatori, negocieri, competitie pentru supravietuire. Nici restul comentariului „sportiv” nu suna prea bine: auzim de „faulturi tactice” sau chiar despre „faulturi inteligente”. Totul dominat de logica rezultatului; am auzit un comentator spunand ca si-ar dori ca echipa Romaniei sa joace urat, dar sa castige.
Transformarea jocurilor sportive in afaceri arata ca nu prea mai stim sa ne jucam? Raspunsul nu e chiar simplu; exista si un proces simetric: transformarea afacerilor in joc competitiv. Si asa cum la fotbal jucatorului i se spune ca e in interesul echipei sa incalce regulile punand o piedica (fiindca analiza manageriala a situatiei a aratat ca un cartonas galben e mai putin costisitor decat un gol primit), exista pe piata tot felul de ghiduri care invata potentialul angajat sa ghiceasca raspunsurile dorite de un posibil angajator si cum sa fenteze eventualele teste. Cand citesc anunturile de slujbe am o alta surpriza: si angajatorii au intrat in logica „noi suntem echipa de succes a momentului si deschidem sezonul de transferuri spectaculoase”.
Se pare deci ca ne jucam mai mult, dar intr-un mod care seamana mai mult cu dependenta de joc decat cu jocul ca libertate a mintii si respect al celuilalt prin contributia la un joc frumos (fair play).
Nous, logos, psyche
Recent Asociatia Psihiatrica Americana a prezentat oficial draftul preliminar al DSM – V (Manualul Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mintale). In mai 2013, cand va fi publicat, se vor incheia 13 ani de lucru la acest manual; s-au batut muntii in capete si a iesit un soricel – marile schimbari anuntate nu s-au mai produs. DSM ramane aceeasi carte de bucate: practica, eclectica, ateoretica; marele ei avantaj e ca permite comunicarea intr-un limbaj simplu si care poate fi invatat repede. Imi doresc mai mult de-atat. Mi-a trecut prin minte ideea unui sistem de clasificare care sa porneasca de la tripartitia antica a mintii: nous, logos, psyche. Un sitem cu 7 categorii ar putea fi destul de specific pentru tulburarile mintale cunoscute. Ar suna cam asa: tulburari noetice, tulburari logotice, tulburari psihotice, tulburari logonoetice, tulburari psihologotice, tulburari psihonoetice, tulburari psihologonoetice. O sa revin cu un articol mai detaliat pe tema asta.
Nu suntem îngeri
După definiţia teologică, îngerii sunt fiinţe limitate, dar necorporale.
E o definiţie greu de înghiţit pentru mulţi contemporani.
Paradoxal, de multe ori aceleaşi persoane au ca ideal o fiinţă şi mai greu de imaginat: omul corporal, dar fără margini (care trebuie să se autodepăşească, dacă asta vă sună mai cunoscut).
Se întâmplă tot mai des să ne facem planuri care sa ia în calcul viteza maşinilor şi puterea calculatoarelor, nu şi limitele capacităţii noastre de adaptare.
Ne spunem că tot ceea ce mintea concepe drept posibil corpul nostru ar trebui să execute. Şi devenim trişti, furioşi, sau neliniştiţi când constatăm că uimitoarea maşină umană, model nemodificat din neoliticul târziu, nu mai răspunde adecvat la comenzi.
Sindromul de epuizare apare în faza a treia a reacţiei fiziologice de stres. Hans Selye a descris stresul ca sindrom general de adaptare; cu alte cuvinte, stresul nu este un fenomen care apare din când în când şi doar la anumite persoane, ci un proces general, inerent oricărui efort de adaptare.
Sindromul de epuizare este mai uşor de prevenit decât de tratat; pentru inceput, sa regasim ritmul si masura, sa nu mai confundam mai multul cu mai binele şi să ne amintim ca mai binele e uneori duşmanul binelui.
DAN GHENEA 