Catégorie : Uncategorized

Două oraşe de care îţi poate fi dor


Am vorbit ieri despre desenul nesănătos al oraşelor din epoca industrială. Cunosc şi o excepţie grandioasă: Barcelona. E un oraş care nu se construieşte în opoziţie cu peisajul. Barcelona poate fi privita şi ca peisaj, şi nu mă refer aici în principal la oraşul vechi; e uşor să faci cărţi postale cu oraşe vechi sau cu « centrul istoric » al unor oraşe moderne; ceea ce încerc să spun e că Barcelona modernă, în ansamblu, îndeplineşte la nivel de excelenţă atât rigorile şi constrângerile funcţionale ale oraşului cât şi cerinţele estetice ale peisajului. Barcelona beneficiază de ondularea dealurilor şi de arcuirea ţărmului făcandu-le linii de desen urban.

S-a întâmplat să văd în aceeaşi perioadă un oraş care reuşeşte sa facă pace cu peisajul natural, după ce a fost odată nimicit de natură: Lisabona. Mi se întâmplă să visez Lisabona. Într-o dimineaţă chiar m-am trezit murmurând (sau poate doar gândind murmurat) « saudade ». Înseamnă dor în portugheza. (Stiu ca vor fi profesori de limba română care vor obiecta – nu ne-au spus ei ca « dor » e  intraductibil ?).

Si Lisabona are colinele şi fluviul şi pare că natura respiră prin oraş. Iar când am ajuns în Oriente, cartierul construit cu ocazia Expoziţiei Universale din 1998 (500 de ani după ce Vasco da Gama găsea drumul spre India) am văzut şi am crezut: linii ondulate din oţel şi beton (gara, podul, turnul, pavilioanele) trăind in pace cu linii drepte vegetale (gradinile de apă, peluzele). La un sfert de mileniu distanţă se producea o replică neaşteptată la cutremurul din 1755: la « oraş omorât de o natură dezlanţuita » s-a răspuns cu « natură vie citadină ».

Lucian Blaga presupunea (în Spaţiu mioritic) o asociere între spaţiul geografic ondulat, dor  şi sufletul românesc. Eu cred că spaţiile ondulate sunt matrici optime pentru mentinerea sănătaţii mintale a speciei umane în general. Am două mici dovezi pentru asta: dispozitia cordială a lisboetilor şi faptul că trezindu-mă într-o dimineaţă într-un bloc din Bucureşti am murmurat « saudade », am simţit dor şi mi-am amintit că visasem Lisabona.

J.C. Reil are cont pe Facebook!


Nu am cont pe Facebook asa ca nu am putut sa intru in contact cu unul dintre personajele mele favorite: Johann Christian Reil, cel care a (re)inventat, in 1808, termenul Psihiatrie in intelesul sau modern, cel care trebuia sa fie pastor si a fost primul profesor de psihoterapie, cel care a publicat prima revista de psihologie. Si, nu in ultimul rand, a murit luand medicina foarte in serios: a contractat un tifos ca urmare a ingrijirii efective a miilor de raniti ramasi pe campul de lupta dupa batalia de la Leipzig (numita emfatic Batalia Natiunilor), in 1813; generalii coalitiei antinapoleoniene au sarbatorit victoria, Reil a ramas alaturi de victimele celor 3 zile de masacru. Riscandu-si si pierzandu-si viata. Desi avea rang de general: era medicul sef al armatelor aliate din dreapta Elbei.

Cei care puteti, dati-i un « like » si din partea mea. Gasiti mai multe informatii despre istoria psihiatriei create de Reil si in serialul pe care il public sub numele de Psihiatria 201.

Cum polemizăm?


Dau peste o veche scrisoare neexpediată revistei Idei in dialog, exprimând o opinie in legatură cu articolul Cum polemizăm?, scris de domnul Patapievici. Nu am mai trimis-o pentru că revista nu dialoga cu cititorii (!)

Polemica este un razboi în care se folosesc idei. Polemistul este un polemarh pe un teatru de război ideatic. Nu cred că regulile Oxford , citate de dumneavoastră, au fost respectate vreodată într-o polemică adevărată. […] Regulile Oxford îmi par a fi o încercare de negare sau reprimare a unei realităti psihologice doar pentru a menţine  iluzia sedativă asupra puterii unei raţiuni detasate de agresivitate si emoţionalitate. Cea mai utopica dintre aceste reguli pare a fi cea care se refera la interzicerea discutiei asupra trecutului adversarului ; credibilitatea martorilor este un element de care tin cont instantele ordinare si nu vad de ce nu ar conta credibilitatea emitatorului unei opinii (mai ales ca in majoritatea cazurilor argumentele nu pot fi verificate pe loc si nemijlocit). Daca stau bine si ma gandesc, interdictia mentionata este de-a dreptul nociva pentru sanatatea discutiei.

Cred ca tot ce putem face pentru civilizarea polemicii este sa stabilim limite, sa definim codul social acceptabil de exprimare a emotiilor legate de o diferenta de opinii.

Iata cum ar putea arata, din aceasta perspectiva, codul Oxford revizuit:

  1. In orice polemica se va incerca definirea mai clara a problemei prin schimbul de idei (relevanta ideilor nu se poate judeca inainte de a ajunge la o minima definire bilaterala a problemei in discutie)
  2. Partile pot folosi drept argument orice propozitie pe care o considera relevanta in ce priveste problema in discutie
  3. Partile au dreptul sa invoce credibilitatea adversarului daca pot proba ca exista un risc semnificativ de argumentatie fraudulosa
  4. Partile au dreptul sa puna in discutie motivele care determina atitudinea ideatica a adversarului in masura in care acestea sunt relevante pentru a identifica un camp de solutii al problemei in discutie
  5. Argumentele invocate intr-o polemica sunt intotdeauna influentate si de mediul social al persoanei ; in consecinta, contextualizarea argumentelor adversarului prin invocarea scolii de gandire, a organizatiei profesionale, a partidului politic din care acesta face parte pot fi relevante ; vor fi considerate insa neregulamentare etichetarile peiorative. Intr-o polemica nu poti avea decat dreptatea pe care ti-o acorda celalalt.

Ne place sau nu, ni se pare elegant sau nu, polemica implica si renegocierea statutului celor implicati in aceasta confruntare, indiferent cat de civilizata ar fi. Ceea ce mi-ar placea sa vad ar fi nu o polemica sterilizata ci una care largeste campul optiunilor si pentru invinsi si pentru invingatori.

In fine, utopia ideilor care pot fi complet separate de purtatorul lor uman are o lunga istorie si are un viitor asigurat printre filosofi (la care defensa numita de psihoterapeuti rationalizare are o larga raspandire).

Cred ca m-am grabit cand am spus ca nu stiu o polemica in care sa fi fost respectat (avant la lettre !) codul oxfordian; s-ar putea ca in Faptele Apostolilor sa fie sugerat un astfel de caz: atenienii fata in fata cu Pavel. Pacat doar ca nu au continuat dezbaterea cand miza devenise cu adevarat importanta !

Fidelitate


Fidelitatea este unul dintre comportamentele codificate exclusiv cultural ale acestui biped fara pene  numit Homo sapiens. Dar mai are relevanţă o discuţie despre fidelitate într-o lume care nu mai crede în ea? Are. Mai ales pentru postmodernul care pretuieşte libertatea şi autenticitatea mai presus de orice. Şi tinde sa uite ca orice libertate a mea are valoare exact în măsura în care celălalt îşi asumă obligaţia de a-mi recunoaşte şi proteja această libertate. Fidelitatea are doua feţe: este libertatea de a alege un anumit angajament, dar este şi datoria de a-l respecta necondiţionat. Suntem foarte des infideli; pentru că ne place senzaţia de putere pe care o dă anunţarea unei implicări nelimitate, dar nu mai e tot atat de placut sa accepţi limitările pe care un asemenea contract le creează zi după zi, an după an. Asta cred ca este valoarea fidelităţii: da măsura omului aflat în relaţie nu cu omenirea abstractă ci cu un alt om concret. lar cine începe prin a nu suporta prea mult timp un asemenea om concret nu ajunge să stie mare lucru despre el insusi.

Dar, la urma urmei, întoarcerea la Penelopa nu a fost sfârşitul aventurii? Nu aventura este sarea şi piperul vieţii? Poate, dar fără destinaţie aventura nu e oare doar un şir de întamplări?

Deşi ne place comoditatea de a cumpara din supermarket, cred ca putini ar fi satisfacuti de o viata ca o plimbare prin supermarket.