Étiquette : 1900

Caramizile amintirii

· 8 commentaires ·

DSCF1670Urmaream azi emisiunea Questions pour un champion (emisiune concurs pe care o iubesc de peste doua decenii, dar ajung sa o vad din ce in ce mai rar!); campionul en-titre avea o pasiune mai putin obisnuita: colectiona caramizi. Avea cateva mii de caramizi diferite.

Am asistat la o noua victorie a inginerului agronom din Avignon, care a dovedit, pe langa stapanirea clasificarilor zoologice si botanice, si o buna cunoastere a istoriei si mitologiei antice. M-am gandit ca i se potriveste colectionarea de caramizi: un material de constructie preferat al altor epoci, care vor fi uitate la fel de profund precum numele fiilor regelui Troiei (pe care concurentul le-a stiut, spre stupoarea tuturor!).

Fiind Sf. Ilie, m-am hotarat sa caut urme de caramida pe strada Mr. Opris Ilie. Si am gasit doar ce vedeti in poza de mai sus. In rest, beton, ciment si piatra falsa. Strada cu pricina se reduce azi la mai putin de jumatate din lungimea sa initiala, restul fiind inghitit de doua randuri de blocuri masive.

DSCF1673Cat despre numele strazii, am banuit multa vreme ca e vorba de un erou din primul razboi mondial (mai ales ca statia de tramvai este in dreptul unui cimitir militar). Astazi am aflat ca ma inselam. Fiul sau, Stefan, a fost combatant in ambele razboaie mondiale. El insa a fost inginer de cadastru si a contribuit decisiv la nasterea cartierului Bellu. Si iata ca povestea mea de Sf. Ilie se incheie rotund: tot cu un inginer al pamantului, de asta data urban.

Cat de multa uitare pot sa acopere numele strazilor am aflat citind aici (paginile 3 – 8) o istorie a cartierului in care stau de 13 ani. Domniile voastre stiti pe ce strada locuiti?

[A trăi şi a lăsa pe alţii sa trăiască]

· 5 commentaires ·

« Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată, şi nemţii din nord ne priveau de sus cu ciudă şi dispreţ pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni « muncitori » şi să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieţii, mâncam bine, ne duceam la teatre şi la petreceri şi, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul « hărniciei » germane care, până la urmă, le-a amărât şi le-a dat peste cap existenţa tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor şi a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o şuetă în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, şi cu o largă şi, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. «A trăi şi a lăsa şi pe alţii sa trăiască» era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie şi astăzi mi se pare mai omenească decât toate imperativele categorice […] » (Stefan Zweig – Lumea de ieri)