Am recitit ieri comentariul părintelui Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru. A fost bine ca l-am recitit, si probabil ca o voi mai face, nu din cauza ca ar fi stufos (sunt 8 capitole mici si clare, pana in 1000 de cuvinte fiecare, cuvinte care au fost rostite initial la microfonul Radio Liberty astfel incat sa poata fi intelese si de oameni nascuti in statul sovietic ateu), ci pentru ca atentia noastra e mereu divizata, problema pe care o descrie foarte bine si autorul  acestei carticele limpezi, dar dense:

« Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciunea Domnească şi a participa la ea, trebuie mai întâi să ne eliberăm de nebulozităţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne caracterizează şi în care trăim în mod constant. »

Capitolul care a avut cel mai puternic ecou in mine de data aceasta a fost cel de-al doilea – « Sfinţească-se numele tău »:

« Dupa inceputul acesta plin de bucurie si de dragoste, ca o sarbatoare a sufletului: „Tatal nostru, Care esti in ceruri « , spunem: „sfinteasca-se numele Tau ». Ce anume ne rugam, ce anume cerem, ce aspiratii avem, ce sperante nutrim atunci cand pronuntam aceste cuvinte? Poate cineva sa sfinteasca numele lui Dumnezeu?

Din nefericire, majoritatea credinciosilor care pronunta aceste cuvinte nu le analizeaza intelesul, iar pentru atei acesta este un motiv in plus de a da din umeri, exprimand astfel starea de confuzie pe care le-o creeaza combinatia “mistica” a acestor trei cuvinte: „sfinteasca-se numele Tau ».

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat denumirile „sfant » si „sacru » lucrurilor si fiintelor pe care le-au perceput ca avand o valoare suprema – impunand evlavie, respect, veneratie, recunostinta, acelor lucruri si fiinte care ii atrageau pe oameni, inspirandu-le incredere, caldura si apropiere sufleteasca. Ma refer aici la sentimentele sfinte fata de tara natala, la dragostea sacra fata de parinti, la adorarea sacra a frumusetii, a perfectiunii, a miracolului. Prin urmare „sfinte » sunt lucrurile mai inalte, mai pure, care cer sa le dai tot ce ai mai bun in tine insuti: cele mai bune si mai frumoase sentimente, cele mai mari eforturi, cele mai luminoase sperante. Specificitatea sfinteniei consta in faptul ca ea pretinde de la noi o constientizare launtrica a dorintelor celor mai evidente si mai ascunse; de fapt, nu e vorba numai de a le constientiza, ci si de a vietui si actiona in duhul acestei constientizari. A constientiza ca 2 x 2 = 4, sau ca apa fierbe la o anumita temperatura, nu ne face nici mai buni, nici mai rai; noi ne referim aici la o constientizare bipolarizanta – a dreptilor si a pacatosilor, a inteligentilor si a ignorantilor, a geniilor si a natarailor. Dar daca traim experienta constientizarii sfinteniei in termenii frumusetii si ai perfectiunii morale, sau daca beneficiem de o intuitie deosebita despre lume si viata, atunci constientizarea respectiva va pretinde ceva de la noi, va efectua o schimbare in noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri.

Cat de simplu si de frumos a descries Puskin toate acestea in binecunoscuta sa poezie: Amintirea unui moment de glorie…! Uitand „inchipuirile », involburarea „rascolitoarelor furtuni » si risipirea „nadejdilor de odinioara », scrie poetul:

 „… sufletul meu era tulburat
si ai venit inca o data, Tu,
imagine care a si trecut,
licarire a frumusetii pure.
Acum, in plinatate bate inima mea,
simtind, inca o data,
invierea dumnezeirii
si a inspiratiei si a vietii,
si a lacrimilor si a iubirii »

Aceasta este descrierea sfinteniei ca frumusete. O astfel de experienta ne schimba viata in totalitate, umpland-o, pentru a imprumuta cuvintele lui Puskin, de inteles, « inspiratie », bucurie si dumnezeire. »

 …………………………………………………………..