« Dar Levin nu-l putea socoti prost, fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, dar era şi un om extrem de instruit, care-şi purte erudiţia cu nespusă modestie. Nu exista niciun domeniu care să-i fie străin. Nu-şi arăta însă cunoştinţele decât atunci când era nevoit. Cu atât mai puţin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun şi inteligent, care desfăşura în permanenţă, cu însufleţire şi voie bună, o activitate foarte preţuită de toată lumea şi care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui.

Levin încerca zadarnic să-l înţeleagă. Sviajski şi viaţa lui erau pentru dânsul o enigmă vie.

Erau prieteni buni şi de aceea Levin îşi îngăduia să-l descoasă pe Sviajski, tocmai ca să pătrundă sensul vederilor sale asupra vieţii, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui Sviajski ale căror uşi erau deschise pentru toţi, Konstantin Dmitrici [Levin] observa că acesta se cam încurca, privirea lui Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca Levin să nu-l înţeleagă cumva, şi de aceea i se împotrivea binevoitor şi cu voioşie. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Am recitit şi am transcris acest pasaj pentru că mi l-a readus în atenţie, sub o noua lumină, lectura comentariului părintelui profesor Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru.

« Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum, într-un mod subconştient, am alege să fim meschini şi triviali pentru că e mai uşor să trăim aşa.[…]

Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. » (Alexander Schmemann, op. cit.)