Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Cei care îşi zic republicani spun că noi, regaliştii, vrem să ne întoarcem într-un trecut idealizat. Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Ce viitor are republica? Domnilor republicani, ce îmi propuneţi pentru următorii … Continuer la lecture de La Mulţi Ani, România!
Versurile citate sunt din Catrenele fetei frumoase de Lucian Blaga, Definiţia lacrimei de Octavian Paler şi iminent de Ramona Moroianu.
Cam aşa s-ar înţelege din prezentarea de pe pagina web a Ambasadei României în Republica Austria. Şi m-am cam săturat de propagarea oficială a acestui cult mincinos al strămoşilor. Istoria României nu începe nici acum 2 000 000 de ani, nici măcar acum 2000 de ani. Cu antemergători cu tot, istoria României nu trece de 200 de ani.
« Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani. […] Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică – primul din Europa – în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.Continuatorii acestor străvechi civilizaţi au fost geto-dacii care au întemeiat Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106 d.Hr.), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117 d.Hr.) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi, procesul de etnogeneză a poporului român încheindu-se în secolul al VII-lea. »
Tăbliţele de la Tărtăria aparţin umanităţii, nu românităţii, aşa cum cele din Sumer aparţin umanităţii, nu arabităţii (sau irakităţii). Regatul Daciei (care se numea pe vremea lui Ceuşescu, « statul dac centralizat », că « regat » nu suna bine!) e un mit. Burebista şi Decebal au condus uniuni de triburi. Procesul de etnogeneză a poporului român s-a desfăşurat pe ambele maluri ale Dunării, iar încrâncenarea de a dovedi continuitatea pe terioriul actual al României nu serveşte la nimic. De ce ar fi mai importanţi cei care au rămas după retragerea aureliană la nord de Dunăre, sub ocupaţii succesive, decât cei care au continuat modul de viaţă roman la sud de Dunăre? Iar documentul care atestă limba română veche în secolul VII (« celebra » chemare « torna, torna, fratre ») relatează o întâmplare petrecută la sud de Dunăre.
Domnule ataşat cultural al României în Austria, nu ar fi mai potrivit să vorbiţi mai mult despre România modernă şi despre legăturile istorice complexe cu Austria? Despre şvabii din Banat, despre baronul Bruckenthal, despre gara din Suceava, despre primul tratat internaţional al României (cel vamal din 1868, şi aici aţi putea introduce şi o curiozitate referitoare la salamul « de Sibiu », care are legătură cu acest tratat).
Cui îi este adresată propaganda cu « suntem aici de 2 000 000 de ani »? Şi cui serveşte?
Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.
Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)
Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.
Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.
Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.
As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.
Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.
O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.
DAN GHENEA 