Étiquette : Barcelona

Pe buzele ceştilor


o femeie/ se mişcă în fluxul dens al instinctelor sale/ ştie să spargă/ coaja unei intenţii/ o femeie/ cuprinde în fragmente întregul/ şi  nu e niciodată aceeaşi

un bărbat/ urcă misterul într-o progresie extremă/ descoperă sentimentul/ încolţit într-o margine/ restul/ îl filtrează în gândire

o femeie/ e în acelaşi timp istoria ei/ şi  ceea ce  încă nu se ştie/ ea  ştie să facă ordine în ce nu vede

un bărbat/ ajunge la inima lumii/ în fiecare vertex  al  cunoaşterii sale/ se instalează  în ceea ce vede/ şi  se proiectează

………………………………………………………………………

un  bărbat şi o femeie/ de-a lungul  a sute de acte cotidiene/ îşi trec informaţii/ îşi lasă viaţa scrisă/ pe marginea ceştilor

în fiecare zi se scrie/ în fiecare zi se spală

(Laura  Yasan – En el borde de las tazas, Cambiar las armas, 1997)

O traducere partiala dintr-o poezie argentiniana, de Ziua Hispanitatii. Poezia originala o găsiti aici.

Barcelona: halucinaţia întoarcerii acasă


„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată  transportat în propria mea patrie – România. »

Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al  trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat  La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.

(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…

Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.

… Când  mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)

Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.

Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.

Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.

Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.

Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.

Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.

Trandafiri şi cărţi de Sfântul Gheorghe


Sant Jordi e patronul Barcelonei si al intregii Catalonii (crucea Sfântului Gheorghe apare, de altfel, pe steagul orasului). Azi am aflat de un interesant obicei de Sant Jordi: se ofera trandafiri logodnicelor si carti logodnicilor (sau, ma rog, cum s-or mai numi rolurile astea in zilele noastre). Obiceiul oferirii de trandafiri e vechi, medieval. Daruirea de carti a fost initiata in 1923 de un librar catalan, care a gasit si modalitatea de a genera un simbol memorabil: 23 aprilie este ziua in care au murit, in acelasi an,1616, atat Shakespeare cat si Cervantes. Intr-o zi de Sant Jordi se vand peste 400 000 de carti.

Papagalii Barcelonei


Unii spun ca papagalul e o specie invadatoare in Barcelona. Dar atunci ce fel de specie suntem noi, cei 2 milioane de turisti, in fiecare an ? Barcelona are in fiecare august mai putini localnici decat populatii migratoare (umane). 

 Unii sustin ca papagalii Barcelonei au inceput sa se inmulteasca in libertate de prin anii ’70 ai secolului XX. Nu cred. Columb a adus in 1493, la Barcelona, in fata primilor regi ai Spaniei, putin aur si multi papagali. Majestatile Lor Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia  au hotarat ca tarile in care cresc asemenea creaturi merita sa fie explorate in continuare.

Si au dat banii pentru a doua expeditie, mai multi decat aurul adus de Columb. Si au cerut papei sa le dea pamanturile unde cresc papagali. Si papa le-a cedat solemn acele pamanturi in anul urmator, la Tordesillas. Ad maiorem Dei gloriam.

Am banuiala ca multi dintre papagalii Barcelonei au radacini catalane mai vechi decat majoritatea locuitorilor umani actuali.

Două oraşe de care îţi poate fi dor


Am vorbit ieri despre desenul nesănătos al oraşelor din epoca industrială. Cunosc şi o excepţie grandioasă: Barcelona. E un oraş care nu se construieşte în opoziţie cu peisajul. Barcelona poate fi privita şi ca peisaj, şi nu mă refer aici în principal la oraşul vechi; e uşor să faci cărţi postale cu oraşe vechi sau cu « centrul istoric » al unor oraşe moderne; ceea ce încerc să spun e că Barcelona modernă, în ansamblu, îndeplineşte la nivel de excelenţă atât rigorile şi constrângerile funcţionale ale oraşului cât şi cerinţele estetice ale peisajului. Barcelona beneficiază de ondularea dealurilor şi de arcuirea ţărmului făcandu-le linii de desen urban.

S-a întâmplat să văd în aceeaşi perioadă un oraş care reuşeşte sa facă pace cu peisajul natural, după ce a fost odată nimicit de natură: Lisabona. Mi se întâmplă să visez Lisabona. Într-o dimineaţă chiar m-am trezit murmurând (sau poate doar gândind murmurat) « saudade ». Înseamnă dor în portugheza. (Stiu ca vor fi profesori de limba română care vor obiecta – nu ne-au spus ei ca « dor » e  intraductibil ?).

Si Lisabona are colinele şi fluviul şi pare că natura respiră prin oraş. Iar când am ajuns în Oriente, cartierul construit cu ocazia Expoziţiei Universale din 1998 (500 de ani după ce Vasco da Gama găsea drumul spre India) am văzut şi am crezut: linii ondulate din oţel şi beton (gara, podul, turnul, pavilioanele) trăind in pace cu linii drepte vegetale (gradinile de apă, peluzele). La un sfert de mileniu distanţă se producea o replică neaşteptată la cutremurul din 1755: la « oraş omorât de o natură dezlanţuita » s-a răspuns cu « natură vie citadină ».

Lucian Blaga presupunea (în Spaţiu mioritic) o asociere între spaţiul geografic ondulat, dor  şi sufletul românesc. Eu cred că spaţiile ondulate sunt matrici optime pentru mentinerea sănătaţii mintale a speciei umane în general. Am două mici dovezi pentru asta: dispozitia cordială a lisboetilor şi faptul că trezindu-mă într-o dimineaţă într-un bloc din Bucureşti am murmurat « saudade », am simţit dor şi mi-am amintit că visasem Lisabona.