Étiquette : Budapesta

Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

24 de zile in Balcani (23): Ravanica


ravMânăstirea Ravanica (citiţi Ravaniţa) este locul de odihnă al Ţarului Lazăr, mort în bătălia de la Kosovo Polje (1389) şi sanctificat de biserica ortodoxă ca martir.

M-a tulburat să citesc lângă mormântul său, istoria peregrinărilor oaselor sale.

A fost înmormântat în Biserica Înălţării Domnului din Priština (azi capitala Republicii Kosovo). După doi ani, corpul este transferat la Mânastirea Ravanica, ctitorită de Lazăr. In 1690, osemintele pleacă împreună cu sârbii care emigează în imperiul habsburgic, în frunte cu patriarhul Arsenie. Sfintele relicve sunt puse într-o biserică din lemn din Szentendre, lângă Budapesta. După câtiva ani, relicvele sunt duse in Vojvodina, recent eliberată de sub turci. Rămân aici, la Mânastirea Vrdnik, până în 1941, când zona este dată staului fascist croat creat de puterile Axei după ocuparea Iugoslaviei; temându-se sa nu fie profanate osemintele de către ustaşii croaţi, patriarhul sârb îl mută din nou pe ţarul Lazăr, de data aceasta la Belgrad. In 1989, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovo Polje, moaştele martirului Lazăr s-au întors la Ravanica.

Tradiţia populară a păstrat un aşa-zis blestem al lui Lazăr, si acesta tulburător, mai ales dacă ne gândim că a fost folosit de ateul Slobodan Milošević pentru a îndemna la un război fără niciun Dumnezeu.

« Oricine e sârb prin naştere şi prin sânge şi prin moştenire şi nu vine la bătălia de la Kosovo Polje să nu aibă parte de urmaşii pe care şi-i doreşte inima sa! Nici fiu, nici fiică. Fie ca nimic să nu răsara din ce va fi semănat mâna sa! Nici vinul negru, nici pâinea albă.Şi blestemat să fie în vecii vecilor! ».

Sunt un balcanic


Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.

Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.

As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.

Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.

O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.

Sunt un danubian


Se implinesc 110 ani de la moartea lui Iosif Ivanovici, al carui nume a ramas legat de Valurile Dunării.  Ion Ivanovici, Jovan Ivanović, Iosif Ivanovici,  Josef Ivanovich sunt numele sub care a fost cunoscut acest om nascut in Imperiul Habsburgic, stat care a mai fost denumit, informal, Monarhia Danubiană.

Am constatat ca ma simt acasa in toate orasele danubiene. S-ar putea ca oamenii sa se simta legati de apele care le scalda trupul, fizic si simbolic. Oltul e raul meu tutelar, iar Dunarea e fluviul care duce sufletul meu spre mare.

Scriind aceste randuri, imi dau seama de inca un lucru: regele care a intemeiat România era tot un danubian – Sigmaringen este pe Dunăre, destul de aproape de izvoarele ei.

Inchei deci tot cu Ion Ivanovici – Marşul Carol I.