Étiquette : creier

Vanilia şi piperul vieţii


Un articol bine sistematizat despre efectele unor mirodenii asupra creierului (

Cliquer pour accéder à 021_0414CP_Bourgeois_FINAL.pdf

)

Pe scurt:

Nucşoara – antidepresiv (efect dovedit pe şoareci şi oameni); efect afrodisiac (presupus la oameni, dovedit la şoareci)

Şofranul – efect stimulant cert, efect antidepresiv incert (autorii citează 3 studii, toate făcute în Iran – întâmplător sau nu, principalul producător de şofran!)

Scorţişoara şi cuişoarele – efect calmant

Vanilia vanilina are efect relaxant (pe termen scurt) şi antidepresiv (după o folosire mai îndelungată); aroma de vanilie are efect antianxios

Piperul negru – piperina creşte productia de endorfine şi serotonină şi potentează receptorii GABA, ceea ce l+ar putea face interesant pentru tratarea insomniei şi tulburărilor anxioase.

De menţionat că toate aceste mirodenii au potenţial de dependenţă.

Rivali, modele şi neuroni-oglindă


Mirror Neurons« Pentru a face pe cineva să evolueze pe calea « sănătăţii » mentale şi/sau a înţelepciunii, e suficient să îl aduci puţin câte puţin în situaţia de a înlocui rivalul printr-un model,  de a renunţa la rivalitate. Înţelepcinea constă în a iubi ceea ce ai deja. E o provocare dificilă în lumea în care trăim.[…] Pentru a vi se vinde un ceas, nu vi se vor da detalii de ceasornicărie. Vi se va arăta ceasul la mâna unei vedete, în aşa fel că vă veţi spune că dacă James Bond are un Rolex, cumpărând un Rolex veţi deveni un pic James Bond. Când luaţi metroul, suportaţi atacul năucitor al publicităţii care vă dă toate dorinţele în vrac. Doar într-o singură staţie, aveţi dorinţa unei călătorii în Maroc, a unei vacanţe la munte, de a avea o maşina frumoasă, de cine-ştie-câte-alte-lucruri încă. Când aţi parcurs cincisprezece staţii, ieşiţi într-o stare de frustrare totală gândindu-vă la toate lucrurile de care sunteţi privat! Priviţi  toată lumea cu un aer înciudat şi acesta e motivul pentru care noi trăim într-o lume unde nu mai sunt decât modele care sunt tot atâţia rivali şi rivali care sunt tot atâtea modele!« 

(Extras dintr-un interviu cu Jean-Michel Oughourlian, publicat în http://le-cercle-psy.scienceshumaines.com/jean-michel-oughourlian-la-theorie-du-cerveau-miroir_sh_32252)

Neuropsihiatrul Jean-Michel Oughourlian e un partizan al teoriei celor trei creiere: creierul cognitiv, creierul emoţional şi creierul mimetic. Pe care eu l-aş numi mai degrabă creierul empatic. Neuronii-oglindă par să fie definitorii pentru creierul mimetic (empatic).

Oricum, dincolo de confirmările sau infirmările teoriei despre neuronii oglindă care vor veni în anii următori (domeniul fiind foarte dinamic azi), cred că formularea din final (un pic genială, după mine!) identifică o problema majoră de sănătate mentală aflată actualmente în afara abordărilor psihoterapeutice principale. O metodă care să revigoreze capacitatea de a admira nu ne-ar strica.

Lucraţi bine sub stres? Până când?


networksUnii neuroni mor din cauza stresului. Cei mai mulţi doar  se usucă, asemenea copacilor cu frunze căzătoare iarna. De fapt, pierderea e mai serioasă decât atât: arborii neuronali îşi pierd nu doar frunzele (receptorii sinaptici), ci şi multe crengi (dendrite). Aţi auzit, probabil, zicerea « use it or lose it ». Adevărat. Dar la fel de adevărat este şi « abuse it and you’ll lose it ». Prea mult sau prea puţin stres strică.

Nimicul plus mintea


Sa presupunem ca mintea este un produs al creierului. Un produs care apare de la o anumita complexitate a conexiunilor intre neuroni. De cate conexiuni e nevoie pentru a aparea mintea?

Melcul Aplysia californica are doar 32 de neuroni. Si totusi poate invata si poate tine minte.

Chiar si mintea simpla a melcului Aplysia e produsul unui creier format dintr-o infinitate de puncte. Un creier tridimensional format dintr-o infinitate de plane bidimensionale, fierare format dintr-o infinitate de drepte unidimensionale, fiecare formata dintr-o infinitate de puncte adimensionale.

Si iata cum din nimic (punctul fara dimensiuni) poate lua nastere orice corp pe care mintea l-ar putea concepe. A, stati putin, am spus mintea? Da, asa am spus. Pentru ca e nevoie de o minte care sa poata concepe nimicul (punctul) care genereaza o dreapta, care genereaza un plan, care genereaza un spatiu, care se curbeaza in timp generand universul care produce viata, care produce minte.

Creierul fiind, se pare, un suport material necesar pentru ca mintea sa ruleze programul numit constiinta de sine.

Totul pornind de la un punct. Care nu exista decat decat ca produs al mintii. Big-Bangul nu e despre masa si energie. E despre punctul de convergenta al legilor universului.

Dear life


nobelJames E. Rothman (Universitatea Yale), Randy W. Schekman (Universitatea Berkley) si Thomas C. Südhof (Universitatea Standford) au primit anul acesta Premiul Nobel « pentru descoperirea mecanismelor care regleaza traficul vezicular, un sistem major de transport in celulele noastre ». Descoperirile lor au dus si la cunoasterea mai buna a modului de transmitere a informatiei intre celulele nervoase.

Progresele in domeniul neurotransmisiei sunt uimitoare. Si mai uimitoare e insa transformarea acestor impulsuri electrochimice in literatura. In frumusete absolut inutila din punct de vedere adaptativ. Cum ajung niste « fraze » biochimice stereotipe si monotone sa se transforme in mesaje imprevizibile si sclipitoare?

De exemplu, in acest inceput pictural al povestirii Dear life de Alice Munro, scriitoarea canadiana care a castigat ieri Nobelul pentru literatura:

Trăiam când eram tânără la capătul unui drum lung, sau poate doar un drum care mi se părea mie lung. Departe, in spatele meu, când veneam de la scoală, si mai apoi de la liceu, era adevăratul oras, cu activitatea sa si cu trotuarele sale si cu luminile sale stradale dupa ce se lăsa întunericul. Marcând limita orasului, erau doua poduri peste râul Maitland: unul îngust de fier, pe care masinile aveau uneori  probleme in a decide cine se da înapoi ca să o astepte pe cealalta, si o punte de lemn care avea din când in când o scandura lipsă, astfel încât puteai privi  în jos de-a dreptul în apa grăbită si strălucitoare. Îmi plăcea asta, dar se găsea întotdeauna cineva care venea si înlocuia în cele din urmă scândura.

Luna dovleacului


A început să se simtă frigul. A început să scadă lumina zilei. În cabinet intra tot mai des depresiile de toamnă.

E timpul să reactivez în creierul meu faţa luminoasă şi caldă a toamnei, aceea care o poţi vedea prin ochii şi gura şi nasul  unui dovleac  în care pui o lumânare.

Cum nu mai pot ieşi cu dovleacul pe uliţă, am soluţia intensificării maxime a amintirii prin miros (şi la om creierul olfactiv este strâns legat de zonele memoriei de lungă durată). Pun, aşadar, un dovleac la cuptor.

Mai întâi o sa fie mirosul de coaja arsă, înţepându-te cu o nelinişte: dacă şi mirosul catifelat al dovleacului copt s-a rătăcit în labirintul memoriilor infidele şi nu va veni azi?

Când scriu acest rând am deja în creier doze sănătoase de endorfine, dopamină şi serotonină, secretate ca urmare a contactului cu o radiaţie electromagnetică luminoasa cu lungimea de undă de 580 de nanometri, asociată cu o radiaţie calorică (similară celei pe care o simţi când îţi apropii faţa de ferestruicile unui dovleac după ce a luminat un ceas sau două) şi, mai ales, cu o concentraţie potrivită de molecule odorante, care stimulează cilii olfactivi ai piramidei nazale (înfiptă în cerul de toamnă bogată al copilariei).

Întamplător sau nu, dovleacul este şi o hrană excelentă pentru creier, conţinând cantităţi semnificative de vitamine B, magneziu şi zaharuri optim dozate. Figurează chiar în capul unei liste cu exemple de meniuri antidepresive, publicată de o organizatie care a compilat evidenţe ştiintifice în legatură cu valoarea terapeutică a alimentelor în tulburările depresive şi anxioase; lista de meniuri face parte dintr-o serie de documente publicate în cadrul proiectului Feeding Minds.

Nu uitaţi însă că la fel de important e şi cum mâncăm, nu numai ce mâncăm. Iar dovleacul merită mai mult decât cinci minute de ingestie grăbită dintr-o placintă. Merită cel puţin două-trei după-amiezi de duminică, în care să îl grijeşti, să stai un ceas în raza mirosului venind din cuptor şi să-ţi laşi mintea să se liniştească printre lucrurile cu adevărat importante.

Jane Austen în aerul sărat al dimineţii


Chiar inainte de a pleca in vacanta (partea a II-a, la mare), am văzut un documentar despre Jane Austen (pe History, cred). M-a frapat o informatie: ca ar avea, astazi, un succes enorm in Japonia.

Cu multi ani in urma ma intrigase un articol dintr-o revista de neurologie despre unele diferente intre organizarea ariilor de procesare a cuvintelor si a muzicii la japonezi in comparatie cu europenii. Acele diferente, speculau autorii, ar putea explica succesul de proportii al muzicii de opera in Japonia.

Pentru mine, unul dintre rezultatele colaterale neasteptate al acelei perioade de interes major pentru problemele neurolingvisticii a fost apropierea mea de opera. Asa ca m-am intrebat si de aceasta data: ce sa caute Jane Austen in Japonia?

Spre sfarsitul documentarului a mai clipit un beculet: un istoric literar sustinea ca Jane Austen ar fi ppe o lista scurta de sapte maestri ai stilului din literatura engleză; mai mult, ca ea ar fi  matricea primă a stilului prozei engleze. Aha, deci s-ar putea sa avem din nou de-a face cu muzicalitatea cuvintelor.

Văzusem, desigur, cateva ecranizari după Pride and Prejudice  sau după Sense and Sensibility, dar nu m-m grăbit sa deschid vreuna dintre traducerile in română ale acestor romane. Acum mi-am descărcat toate romanele lui Jane Austen ca e-bookuri si am ales Mansfield Park pentru ceasurile dintre răsăritul de soare si ora mai târzie de trezire in vacantă a fetelor mele.

Intr-un fotoliu confortabil, in linistea diminetii, cu mirosul mării si briza cuvintelor care poartă o muzică a imaginii…

« About thirty years ago Miss Maria Ward, of Huntingdon, with only seven thousand pounds, had the good luck to captivate Sir Thomas Bertram, of Mansfield Park, in the county of Northampton, and to be thereby raised to the rank of a baronet’s lady, with all the comforts and consequences of an handsome house and large income »

… Imagini bine conturate, care stimuleaza imaginatia sa pună oricâte nuante. Sobrietate explozivă, asa as numi aceasta marcă a stilului Austen, evidentiată abrupt incă din primele rânduri.

Proces creativ vs. proces psihotic


« High intelligence is not at the heart of high creativity. More important to Nancy Andreasen are labile associative cortical regions (neural capacity for free association) that often veer their possessors toward depression or psychosis. » (James D. Watson, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie si Medicina in 1953)

(Nu un nivel inalt de inteligenta este elementul central al creativitatii de nivel inalt. Mai importante pentru Nancy Andreasen sunt labilele regiuni corticale de asociatie (capacitatea neurala de asociere libera) care adesea il indreapta pe posesorul lor spre depresie sau psihoza.)

Ideea ca TARIILE NOASTRE SUNT SI SLABICIUNILE NOASTRE  (exprimata de mine in Nu sunt nebun) a atras atentia bloggerului eliza, care a postat pe polimedia.us jumatate din paragraful care contine aceasta formula. Un comentator mi-a cerut, pe buna dreptate, indicarea unor surse care sa sustina ideea ca « Stim astazi ca toate tulburarile mintale severe sunt legate de gene de vulnerabilitate care poarta in acelasi timp si caractere necesare intr-o anumita proportie in populatie. « 

Iata una dintre sursele recente si cu autoritate: Nancy Andreasen – The Creating Brain (2006). Iar recenzentul pe care l-am citat este chiar unul dintre descoperitorii ADN-ului (pe cand era inca foarte tanar – iata deci ca este « specialist » si in creativitate!), iar intre 1990 si 1992 a fost primul coordonator al Proiectului Genomului Uman.

Mai putem vorbi alta data (daca va intereseaza) si despre uriasul studiu islandez pe trei gemeratii al lui Karlsson (1984), care a aratat ca in familiile pacientilor cu tulburari psihotice exista realizari creative si performante academice semnificativ superioare mediei.

Marea Insulă a Câinilor


   Miercuri, in cadrul atelierului « Durerea si creierul emotional » am vorbit si despre cei trei A(mplificatori) ai durerii: aşteptările, atenţia, anxietatea.

In cele două imagini se poate vedea efectul asteptărilor asupra perceptiei durerii. Sus apar foarte multe arii stimulate de asteptarea că un stimul termic va produce durere, iar imaginile de jos arata faptul că dacă se creeaza asteptarea că stimulul nu va produce durere, niciuna dintre aceste arii nu va fi stimulată (in consecinta, si durerea va fi percepută ca usoară sau chiar nu va fi percepută ca durere). Se mai observă că anticiparea durerii stimulează si arii occipitale (cele implicate in perceptia vizuală) – se poate spune deci că apare o vizualizare a durerii. Cum a fost creată această viziune a durerii? Prin cuvinte. Cuvintele pot naste deci durere. Durere potentată de anticiparea si imaginarea ei. Imaginată, dar nu imaginară.

   A mai fost vorba in acest atelier de Insulele Fericiţilor si de Insula lui Reil. Si dupa ce am vorbit despre dor (cu Cesaria Evora in intermezzo si pe fundal), am intrebat participanţii daca ar vrea sa mearga in vacanţă in Marea Insulă a Câinilor. Tăcere. Nici o faţă visătoare. Gran Canaria. Aaa. Rumoare voioasă. Feţe visatoare. Pe ecran era imaginea de mai jos. Gran Canaria. Marea Insulă a Câinilor. Imaginile nu vorbesc singure. Orice imagine are in spate o mie de cuvinte. Povestea creeaza perceptia.

 

Sǎptǎmâna creierului


Fundatia ESTUAR – Centrul Social Sector 1

va invita la o serie de evenimente in cadrul

Brain Awareness Week

12-17 martie 2012

14 martie 2012 – Workshopul “Durerea si creierul emotional”

Moderator: Dan Ghenea, psihiatru

Teme abordate: Care este rolul durerii? Exista durerea numai in creierul meu? Cum pot schimba modul in care percep durerea? Ce metode de management al durerii exista in prezent?

Programul complet aici