Nu mai ascultasem de mult teatru radiofonic (când eram copil, eram un pasionat al genului). Am ascultat ieri şi azi piesele participante la ediţia a doua a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, organizat de Radio România (http://tnr.srr.ro/articole/art.htm?g=1&c=61&a=1280591). Drama recompensată cu premiul I, … Continuer la lecture de Radioterapie: Metamorfoza
Mânăstirea Ravanica (citiţi Ravaniţa) este locul de odihnă al Ţarului Lazăr, mort în bătălia de la Kosovo Polje (1389) şi sanctificat de biserica ortodoxă ca martir.
M-a tulburat să citesc lângă mormântul său, istoria peregrinărilor oaselor sale.
A fost înmormântat în Biserica Înălţării Domnului din Priština (azi capitala Republicii Kosovo). După doi ani, corpul este transferat la Mânastirea Ravanica, ctitorită de Lazăr. In 1690, osemintele pleacă împreună cu sârbii care emigează în imperiul habsburgic, în frunte cu patriarhul Arsenie. Sfintele relicve sunt puse într-o biserică din lemn din Szentendre, lângă Budapesta. După câtiva ani, relicvele sunt duse in Vojvodina, recent eliberată de sub turci. Rămân aici, la Mânastirea Vrdnik, până în 1941, când zona este dată staului fascist croat creat de puterile Axei după ocuparea Iugoslaviei; temându-se sa nu fie profanate osemintele de către ustaşii croaţi, patriarhul sârb îl mută din nou pe ţarul Lazăr, de data aceasta la Belgrad. In 1989, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovo Polje, moaştele martirului Lazăr s-au întors la Ravanica.
Tradiţia populară a păstrat un aşa-zis blestem al lui Lazăr, si acesta tulburător, mai ales dacă ne gândim că a fost folosit de ateul Slobodan Milošević pentru a îndemna la un război fără niciun Dumnezeu.
« Oricine e sârb prin naştere şi prin sânge şi prin moştenire şi nu vine la bătălia de la Kosovo Polje să nu aibă parte de urmaşii pe care şi-i doreşte inima sa! Nici fiu, nici fiică. Fie ca nimic să nu răsara din ce va fi semănat mâna sa! Nici vinul negru, nici pâinea albă.Şi blestemat să fie în vecii vecilor! ».
Podul Vechi (Stari Most) din Mostar e un simbol al reconcilierii şi reconstrucţiei în Bosnia şi Herţegovina, după un război civil devastator. Podul a fost distrus de artileria croată în 1993 şi reconstruit în 2004., fiind inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Pozele pe care le văzusem înainte caută unghiuri care să sublinieze un soi de măreţie. Mie mi se pare că privirea de aproape dezvăluie invitaţia la o convivialitate cordială şi serenă. 
Dimineaţa am stat si am cugetat în grădină. Roşiile si ceapa stăteau exact ca in gradina de la Piatra, iar bolta de viţă şi florile îmi aminteau de Arceşti. În atmosfera astfel creată, chiar si Dubrovnikul de pe dealuri îmi pare că seamănă puţin cu Slatina. Balcanitatea ajunge din plin şi aici. O balcanitate solară, vitală şi în acelaşi timp contemplativă.
A fost ziua frontierelor. Graniţele create la tot pasul de acel incredibil război de 10 ani din fosta Iugoslavie de la sfârşitul secolului XX.
Am mers de-a lungul coastei adriatice vreo oră si am trecut în Bosnia si Herţegovina, în zona Neum. După 5 minute părăseam teritoriul bosniac şi reintram în Croaţia. Zona Neum, unica ieşire la mare a statului bosniac, are o deschidere de doar 4,5 km, separând regiunea Dubrovnik de restul Croaţiei. După încă o jumatate de oră intram din nou în Bosnia şi Herţegovina şi ne îndreptam spre Mostar.
În lumina tare a amiezii maşinuţele care aşteaptă să prindă un loc în parcare par nişte gândaci insignifianţi, acolo jos, în fostul şanţ de apărare.
Acoperişurile viu colorate ascund însă o oroare recentă: sunt noi pentru că unele mai vechi au fost sistematic bombardate în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Dubrovnik a ajuns sa fie recunoscut în ilustratele turistice după aceste acoperişuri roşii. Se spune că în 1992 Dubrovnikul era oraşul fără acoperişuri.
Aşa că vederile mint şi spun adevărul în acelaşi timp: acoperişurile nu sunt « cele autentice », dar sunt un simbol adevărat al curajului şi tenacităţii locuitorilor acestei republici a libertătii. Nu mă refer la Republica Croaţia, ci la vechea republică maritimă a oraşului liber Ragusa. Am scris mai mult despre ce am descoperit la Palatul Rectorului Republicii Ragusa aici.
Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.
Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.
As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.
Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.
O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.
« Uitati de interesele particulare atunci cand aveti grija de treburile publice ». Acesta este îndemnul pe care il vedea fiecare patrician care urca spre sala Marelui Consiliu al Republicii Ragusa (astazi Dubrovnik).
Cea mai longeviva republica a lumii (pentru ca Republica Venetiana a fost, de fapt, in cea mai mare parte a existentei sale de o mie de ani, un imperiu) a avut ca deviza, pur si simplu, libertatea. Libertatea avea coroana suveranitatii.
Si mai e ceva: Patricienii Ragusei au descoperit cum poti feri Republica de tiranie (asta fiind o boala endemica a republicilor). Nu aveau presedinte ales pe viata, nici pe 7 ani, nici pe 4 ani. Nici macar consuli alesi pentru un an, ca romanii. Rectorul Republicii Libere a Ragusei era ales pentru … o luna.
Si sistemul a functionat fara eroare 550 de ani. Timp in care s-au perindat aproape 5000 de rectori. Ar fi trebuit sa fie 6600, dar, totusi, unii au fost realesi. Recordul de mandate a fost 7 – adica nimeni nu a fost Rector al Republicii mai mult de 7 luni!
Dupa parerea mea, ar fi un punct de onoare pentru Croatia daca a renunta sa arboreze drapelul national la Dubrovnik, macar in cuprinsul zidurilor vechiului oras. Sa lase sa fluture acolo steagul libertatii singurei republici din lume care nu a cunoscut niciodata tirania, nici razboiul civil.
DAN GHENEA 