Mi-e din ce in ce mai greu sa urmaresc un meci de fotbal transmis la televizor pentru ca mai mult de jumatate din comentariu se refera la fotbal ca afacere: salarii, cumparari si vanzari de jucatori, negocieri, competitie pentru supravietuire. Nici restul comentariului „sportiv” nu suna prea bine: auzim de „faulturi tactice” sau chiar despre „faulturi inteligente”. Totul dominat de logica rezultatului; am auzit un comentator spunand ca si-ar dori ca echipa Romaniei sa joace urat, dar sa castige.
Transformarea jocurilor sportive in afaceri arata ca nu prea mai stim sa ne jucam? Raspunsul nu e chiar simplu; exista si un proces simetric: transformarea afacerilor in joc competitiv. Si asa cum la fotbal jucatorului i se spune ca e in interesul echipei sa incalce regulile punand o piedica (fiindca analiza manageriala a situatiei a aratat ca un cartonas galben e mai putin costisitor decat un gol primit), exista pe piata tot felul de ghiduri care invata potentialul angajat sa ghiceasca raspunsurile dorite de un posibil angajator si cum sa fenteze eventualele teste. Cand citesc anunturile de slujbe am o alta surpriza: si angajatorii au intrat in logica „noi suntem echipa de succes a momentului si deschidem sezonul de transferuri spectaculoase”.
Se pare deci ca ne jucam mai mult, dar intr-un mod care seamana mai mult cu dependenta de joc decat cu jocul ca libertate a mintii si respect al celuilalt prin contributia la un joc frumos (fair play).