The tulips are too excitable, it is winter here.
Look how white everything is, how quiet, how snowed-in
I am learning peacefulness, lying by myself quietly
As the light lies on these white walls, this bed, these hands.
I am nobody; I have nothing to do with explosions.
I have given my name and my day-clothes up to the nurses
And my history to the anaesthetist and my body to surgeons.

(Silvia Plath – Tulips)

(Prea simtitoare sunt aceste lalele, e iarnă aici./ Uite cât de alb este totul, cât de calm, de nins înăuntru/Învăt împăcarea, întinsă in mine linistit/ Așa cum sta lumina pe pe-aceste ziduri albe, pe acest pat, pe-aceste mâini. / Eu sunt nimeni, nu am nimic de-a face cu explozii./Am dat asistentelor numele meu și hainele de zi / Și istoria mea anestezistului și corpul meu chirurgilor.)

Silvia Plath s-a sinucis pe 11 februarie 1963. Poezia Lalele a fost publicată postum. Tot postum a fost onorata cu Premiul Pulitzer pentru Poezie, in anul in care ar fi implinit 50 de ani (1982). Poeta a fost, pana la urma, auzita. Dar strigatul de ajutor al unei tinere mame depresive nu a fost auzit la timp.

Intamplator sau nu, am primit azi un comentariu de la Ramona la postarea Marea tacere care se potriveste aici.

Iti scriu de-aici
de unde cuvantul nu poate ajunge
e atata liniste intre noi
cat sa frangi in doua departarea ca pe-o paine calda
si-atata tristete intre noi
de parca au murit toate pasarile lumii pe crengi de argint…

Versuri pentru Dana, fosta colega de scoala, care nu a mai putut…