« Desigur, nu puteam lãsa acele medicamente sã-mi altereze sãnãtatea: de aceea mã prefãceam doar cã le iau şi le ascundeam sub saltea (total lipsit de originalitate, dar adevãrat !!). Se ştie doar: unui om bolnav i-ar fi fãcut bine, dar eu eram sãnãtos. […]

Ceea ce inainte era plãcut, mai ales grija sporitã a iubitei, a devenit obositor. Vroiam atât de mult singurãtate…atât de mult incât ii numãram silabele …mai rãu, nu ştiu ce inspiraţie proastã mi-a venit, cã am crezut de cuviinţã ca boala mea sã avanseze. Habar nu aveam cã asta avea sã mã scoatã din camera mea, iar lucrul acesta era ultimul pe care il doream.[…]

Totul a inceput când mã aflam intins in pat, iar apoi nu mai eram aşa: stãteam pe nisip, iar tavanul devenise un cer de azur, impenetrabil…apoi am plutit uşor, ca purtat de un curent maritim, spre o imensã patã orbitoare…Când cerul a redevenit tavan şi nisipul pat, m-am dat jos buimãcit şi, vrând sã imi pun papucii, am observat cum piciorul imi aluneca pe lângã ei.[…] »

Eu nu va mai spun decat ca toate astea se petrec pe suprafaţa planã a unui geam de troleibuz, intr-un blog numit creeazalumea.