Étiquette : Franta

Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici

Cartea săptămânii (XVI)


Citindu-l pe Turgheniev pune in scena 4 lumi, mergand in perechi.

Prima pereche: o lume traditionala aflata la crepuscul – Irlanda anilor ’50 – si o lume deja moarta ca lume – Rusia anilor ’50 a secolului XIX –  dar pastrata vie ca hiperlume in lecturi din Turgheniev.

A doua pereche: lumea « normala » si lumea azilului psihiatric.

Nu o sa va dezvalui nimic din trama epica, lirica si ideologica a romanului lui William Trevor. E prea bine tesut ca sa va stric placerea de a descoperi, cu surprize la fiecare pas, subtilitatile, muzica si frumusetea povestii.

Va pot spune insa ce scrieri ale lui Turgheniev puteti citi inainte, pentru a gusta mai deplin referintele, frugale, de altfel, din romanul scriitorului irlandez. Am identificat trei romane citate: Pervaia liubov (Prima iubire, 1860), Nakanune (În ajun, 1860), Otțî i Deti (Părinți si copii, 1862).

Nebunia normalitatii


Pe 18 decembrie 2012, Danielle Canarelli, psihiatru francez, a fost condamnată la 1 an de închisoare cu suspendare pentru « omucidere involuntară ».

Ce s-a întâmplat?

Joel Gaillard, pacient cu schizofrenie, l-a ucis pe partenerul bunicii sale si a fost declarat lipsit de discernamânt. Familia victimei s-a indreptat împotriva medicului care l-a tratat pe Gaillard timp de 4 ani si l-a vazut cu 20 de zile inaintea faptei.

In esenta, doctoritei Canarelli i s-a reprosat ca nu a impus internarea nevoluntara si ca a anuntat politia dupa 3 ore din momentul in care pacientul a parasit camera de garda; judecatorul a spus: « asta inseamnă ca un pacient a plecat in oras in timp ce chiar dumneavoastra ne spuneti ca era in stare proasta si putea face rau ». Rau pe care l-a facut peste 20 de … zile!

O judecata complet irationala a unei societati care are nevoie de tapi ispasitori.  Si un precedent inacceptabil in redefinirea profesiei psihiatrice.

Nebuníi


matisseAu trecut deja 300 de ani de la moartea lui Corelli. Un dans nebun al timpului.

Dansul numit de Corelli La folia avea deja cel putin 300 de ani cand  compozitorul italian l-a introdus in lumea mare a muzicii. Unde si-a pierdut o parte din salbaticie si vitalitate, dar se pare ca a castigat o profunzime hipnotica.

Dansul pare sa fie portughez la origine, dar ajunge dincolo de Pirinei sub numele de Nebunie de Spania (Folie d’Espagne). Aici Lully are grija sa interpreteze intr-o cheie triumfalista acest dans taranesc al fertilitatii si al noptii, ca sa fie pe placul Regelui – Soare.

Carl Philipp Emanuel Bach readuce, daca nu noaptea, macar ceata Marii Nordului, dar si un soare berlinez  mai nonsalant in ale sale variatiuni pe tema Nebuniei spaniole.

Matisse ne intoarce insa in chiar negura originara  Nebuniei in seria sa de Dansuri. Les Capucines à la Danse implineste 101 ani, dar nu-i arata.

Daca in dansul portughez din secolul al XV-lea, barbati costumati in femei sunt purtati pe umeri de alti barbati, Matisse renunta la costume, renunta la barbati, renunta la femei si ramane cu zborul pur al vietii.

Imi place Corelli. As fi putut sa va propun oricare dintre muzicile lui. Am ales La folia pentru ca voiam sa o leg de Dansurile lui Matisse. Care ar fi trebuit sa introduca randurile despre tulburarea bipolara pe care planuiam sa le adaug la compilatia Culorile depresiei.

Dar Portugalia si Spania mi-au dat ideea de a mai citi cate ceva despre Juan Carlos I (pe romaneste ar fi Ioan Carol I – ceea ce era un motiv in plus intr-o tara in care atatia Ioni tocmai isi serbasera ziua in tara intemeiata de Carol I). Am gasit insa doua linkuri catre doua filme destul de lungi (un interviu de anul acesta, la implinirea varstei de 75 de ani si un film facut in 2000 de tve, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la reinstaurarea monarhiei in Spania).

A durat trei ore, dar a meritat. Filmele sunt in spaniola, dar cred ca sunt inteligibile pentru foarte multi romani; si foarte instructive, asa ca voi reveni cu secvente care arata remedii incercate cu succes pentru unele nebunii politice cunoscute.

Matineul de sâmbătă (XIV)


Dragoste în lumina după-amiezii (Love in the afternoon, 1957). Filmul complet – aici.

coop

Literatura ca limbă moartă


« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »

(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent,  in revista Lire, septembrie 2009)

Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.

Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire

………………………………………………………..

Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre

( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)

Cum ati « sărbătorit » 65 de ani de republică?


« Omagiile » mele pentru republicile sovietice si postovietice române le găsiti aici, aici si aici.

Omagiile mele sincere pentru republicanii români adevarati – aici

Nihil sine Deo!

Tour de France


O dupa amiaza de nostalgie fina in Franta rurala a lui Julian Barnes. Si cu muzica lui Georges Brassens, evocat convingator in Spending Their Deaths on Holiday, unul dintre cele optsprezece eseuri din Tour de France.

Le  testament aici     Les passantes – aici     La non-demande en mariageaici

Nimic nou sub soare


Cand Umberto Eco lansa, cu mare succes, conceptul de « operă deschisă » (Opera aperta, 1962), trecusera deja mai mult de opt secole din ziua in care Marie, zisa  « de France », îi scria protectorului sau, Henric al II-lea Plantagenet, Duce al Normandiei si Rege al Angliei, in prologul culegerii ei de poeme epice muzicale (lais):


Eco defineste astfel opera deschisa:

« […] autorul oferă interpretului o operă de terminat. El ignoră in ce fel anume aceasta se va realiza, dar stie că va rămane opera sa; la capătul dialogului interpretativ, se va concretiza o formă organizată de un altul, dar o formă al cărei autor rămâne tot el. Rolul său constă în a propune possibilităti deja rationale, orientate si dotate cu anumite exigente organice care le determină dezvoltarea ulterioară. »

Mie mi se pare ca Marie spune acelasi lucru, doar ca mult mai frumos.

In plus, are constiinta clara ca nu spune o noutate, ci face o trimitere care sare in ochi (si rasuna in rime in urechi), la Priscian – un autor care facuse cu sapte secole inainte de timpul Mariei o exemplificase ce inseamna opera deschisa dedicand o scriere ampla primelor 12 (!) versuri din Eneida, scrisa de Virgiliu cu alte cinci secole inainte.

Eco poate fi pus printre redescoperitorii operei deschise. Si ar fi fost bine sa aiba si mai mult succes; poate atunci am fi auzit mai rar prin orele de literatura teribila intrebare « Ce a vrut sa spuna autorul? » Iar sumarul teoriei in versuri de Marie de France acompaniate la harpa (asa cum se obisnuia la curtea Plantagenetilor) cred ca ar prinde chiar si la clasa a cincea.