Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.
(Evanghelia după Ioan)
Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.
Franco Zeffirelli împlineste 90 de ani. Un maestru al întâlnirilor în profunzime dintre lumină si corpuri, dintre cuvant si vocea umană, dintre om si duhul său.
O selectie foarte scurta dintre preferintele mele: vocea Angelei Gheorghiu in Traviata, pusa in scena de Zeffirelli la Metropolitan in 2006; lumina, culorile si scenografia filmului de opera Callas Forever (2002); memorabilele transpuneri cinematocrafice ale duhului Evangheliilor din Jesus of Nazareth; frumoasa drama de epoca in culori pastelate Tea with Mussollini.
La ceai cu Zeffirelli ar putea fi titlul unui film zeffirellian despre privirea care descoperă profunzimea luminoasă si amabila a lumii.
O carte pe care nu o recomand celor care cauta raspunsuri. O recomand, ca si autorul, celor care cauta intrebari. Sau celor care accepta raspunsuri care ascund in aceeasi masura in care dezvaluie. Care cred ca adevarul
« nu e de negasit, dar el nu se afla neaparat in teritoriul previzibilului, al intelepciunii « institutionalizate ». El poate fi atins, este cu siguranta intr-un loc anume, dar, de regula, in alt loc decât cel in care-l cauti. »
Pentru mine, cartea se desfasoara alert in primele 10 capitole. Ultimele trei capitole ale partii a II-a (Misterul usilor inchis-deschise, Trei feluri de risipa, Iconomul nedrept si inteligenta salvatoare) mi s-au parut mai poticnite ca stil si mai sterpe. Dar sa revenim la capitolele care m-au gasit foarte receptiv.
1 – Sa ma ierte autorul, dar finalul acestui capitol m-a dus cu gandul la filmele cu Indiana Jones:
« Fiecare isi va lua partea sa, caci parabolele sunt semnal revelator pentru unii si camuflaj prudent pentru ceilalti. Ele ascund dezvelind si dezvaluie acoperind, in functie de amplasamentul spiritual al receptorului. Altfel spus, parabolele cheama si totodata tin la distanta.[…]Stiutorii recunosc valoarea indicativa a decorului, in vreme ce, pentru nestiutori, acelasi decor e opac. Parabolele seamana cu un asemenea decor, cu o imagerie anume gandita pentru a conspira si deconspira in acelasi timp o comoara ascunsa »
3 – Se intituleaza Parabola semanatorului sau despre receptivitatea deviata, iar un citat semnificativ, in care domnul Plesu enumera 7 patologii ale receptivitatii, gasiti intr-o postare anterioara (aici)
5 – Am gasit aici un paragraf luminator despre autoritatea care « te umbreste »
« Evident, recunoasterea unei autoritati exterioare sinelui propriu seamana a « cedare de suveranitate ». Ceea ce castigi e insa mai pretios decat ceea ce pierzi. Castigi o vindecatoare comuniune cu autoritatea care « te umbreste ». In spatiul evanghelic, umbra (skia) e altceva decat intunericul (skotos, skotia). Ea poate fi efectul unei revarsari de har, al unei iradieri benefice.[…] Capacitatea de a umbri (episkiazo) terapeutic e apanajul autoritatii care a trecut prin episodul adumbririi de sine, al jertfei. »
7 – O surprinzatoare recadrare a rugaciunii ca act de indrazneala si perseverenta
« Pentru cine are fie si o minima experienta a rugaciunii, un anumit tip de « jena » prost plasata e un sentiment frecvent. Cum pot indrazni sa ma rog, dintr-o data, pentru ceva, cand, in restul timpului, traiesc in afara oricarei reguli duhovnicesti? […] Fa-o! Lasa deoparte caldicelul « bunelor moravuri », accepta sa te faci antipatic, sa depasesti « masura », sa-ti inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alaturi sau Dumnezeu. »
Voi mai spune doar ca primul capitol (Faptă si contemplativitate din perspectiva parabolelor) al partii a doua este, in opinia mea, cel care ar putea gasi cei mai multi cititori receptivi printre oamenii (prea) activi ai zilelor noastre.
« Cunoasterea nu se exprima doar ca mod de a gandi, ci si ca fel de a fi, iar actiunea nu e doar mobilizare motrice, ci si fel de a intelege. »
Nu înțelegi pentru că nu eşti atent la ceea ce auzi, pentru că nu distingi între important şi accesoriu, pentru că suferi de surzenie intelectuală, pentru că ți se pare că ceea ce auzi nu te priveşte. Nu înțelegi pentru că ceea ce auzi nu e « în drumul tău » obişnuit, pentru că te raportezi inadecvat la ceea ce auzi, pentru că nu ai disciplina de a merge până la capăt pe urma a ceea ce auzi. (Andrei Pleşu – Parabolele lui Isus)
« Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om »
(din Pastorala Arhiepiscopului Bucureştilor la Sărbătoarea Naşterii Domnului)
« Văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie nespus de mare. Şi intrând în casă au văzut copilul împreună cu Maria, mama Sa; şi, căzând la pământ, I s-au închinat şi, deschizându-şi cuferele, I-au adus daruri: aur şi tămâie şi smirnă. «
Evanghelia după Matei, tradusă si comentată de Cristian Bădiliţă (Ed. Curtea Veche, 2009)
Impresionantă trudă intelectuală de căutare a adevărului. Comentariu sobru, lamuritor.
Dedicatie cum nu se poate mai potrivită:
« Cu dragoste, credinţă şi speranţă, dedic această traducere comentată a Noului Testament memoriei martirilor din perioada comunistă, creştinilor români de toate confesiunile. »
Intr-o zi in care suntem bombardati cu stiri despre orgolii politice, un minut de tacere pentru oamenii care si-au sacrificat ziua lor de maine pentru ziua noastra de azi ar fi, se pare, prea mult.
Dar poate ca trei minute de cantec de dor pentru eroii basarabeni putem duce. Cântec pentru băieţii morţi la Chişinău de Savatie Baştovoi.
In noaptea zilei a sasea dinaintea calendelor lunii a noua, anul MLXV de la fondarea Oraşului, Flavius Valerius Aurelius Constantinus a avut un vis. S-a trezit tulburat dar increzator si a ordonat legiunilor sale sa puna semnul care ii aparuse in vis pe scuturi si pe steaguri. Se aflau in fata Romei si presupuneau ca va urma un lung asediu.
Dar Ma
rcus Aurelius Valerius Maxentius a avut si el o premonitie: fiindca in aceeasi zi, cu 6 ani in urma, intrase in Roma pentru a fi onorat ca augustus de catre Senatul si Poporul Roman, a simtit ca poate decide soarta bataliei chiar atunci; sortii fiindu-i favorabili, a hotarat sa se lipseasca de protectia materiala a zidurilor Oraşului Etern.
Flavius Valerius Aurelius Constantinus spunea ca se lupta cu un uzurpator al titlului de augustus, detinut anterior de tatal sau, Constantin cel Verde (Constantinus Chlorus). Numai ca si « uzurpatorul » era fiu de augustus, si anume chiar al colegului lui Diocletian in cadrul primei terarhii. Sistemul de conducere al Imperiului Roman la acea vreme, tetrarhia, prevedea doi auguşti (imparati principali) si doi cezari (adjunctii acestora).
Diocletian, initiatorul sistemului, propusese si o schema de promovare: auguştii numesc cezarii, iar aceştia devin auguşti la moartea sau retragerea auguştilor. Schema pe care nu au aplicat-o nici macar primii auguşti, Diocletian si Maximian, la retragerea lor simultana in 305 d.H. (MLVIII ab Urbe condita). Asa ca a revenit in forta sistemul obtinerii purpurei prin aclamarea de catre propriile legiuni.
Soarta nu i-a fost favorabila lui Marcus Aurelius Valerius Maxentius. S-a inecat in Tibru in timpul unei retrageri tactice prost gandite peste un pod prea ingust numit al Vulturului (Pons Milvium). Flavius Valerius Aurelius Constantinus a intrat in Roma, a obtinut din peartea Senatului titlui se augustus, dar a pastrat si titlul de cezar pe care il detinea deja, pentru ca astfel era si Pontifex Maximux. A doua zi a clamat victoria ca fiind « prin inspiratie divina » si a relatat visul, consemnat in aceasta forma frusta de cronicarii contemporani evenimentului.
Douazeci si cinci de ani mai tarziu, in preajma mortii, Flavius Valerius Aurelius Constantinus s-a botezat. Cel care l-a botezat a auzit de la Constantinus o alta relatare a semnelor de dinainte bataliei de la Pons Milvius. Semnul crucii si cuvintele « In hoc signum vinces » cu litere de foc ar fi aparut ziua pe cer in fata ochilor intregii armate.
La inceput a fost un vis neclar, dar privit dinspre viitor a devenit o viziune limpede ca lumina zilei.
Fiecare bintre noi are de trecut prin momente de schimbare a caror amploare nu poate fi apreciata decat retrospectiv. De Sfintii Imparati Constantin si Elena imi amintesc in fiecare an tot mai limpede de schimbarea majora de curs a mintii mele dupa fericita intalnire cu Domnul Profesor Constantin Oancea. Intalnire care nu s-a incheiat inca, dar pentru ca in ultimii ani ne-am vazut mai rar simt nevoia sa scriu aceste randuri. Mai ales ca Domnia Sa nu pierde nicio ocazie sa exprime cu generozitate aprecieri onorante pentru noi, cei care ii datoram atat de mult.
« Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. » (Evanghelia după Ioan)
Se întâmplă ca anul acesta Duminica Orbului (a şasea duminică după Paşti, deci cu o dată mobilă) să cadă pe 20 mai. La fel ca in urmă cu 22 de ani. 20 mai 1990 a fost aleasă ca dată a primelor alegeri parlamentare si prezidenţiale postcomuniste. Formula consacrată de presa vremii era « primele alegeri libere ».
Ar fi putut fi un semn bun faptul că votam în ziua în care în biserici ni se reamintea că un orb din naştere a fost vindecat şi a văzut. Nu a fost să fie. Restul e istorie care nu mai poate fi schimbată. În afară de faptul că putem încă să anulăm votul de la alegerile prezidenţiale de la 20 mai 1990 recunoscând, în sfârşit, că nu avem nevoie de preşedinţi. Ba chiar mai mult: preşedinţii dăunează grav sănătăţii României.
Acum nu mai putem spune că n-am văzut. Am văzut destule ca să putem spune: ajunge! E timpul să ne întoarcem la adevăr şi să-l punem la temelia casei. Ajunge cu impostorii, ajunge cu uzurpatorii. Să ne spălăm ochii şi să avem curajul să vedem.
P.S. Poate cineva să mă ajute să găsesc înregistrarea dezbaterii televizate din 17 mai 1990 (la TVR, singura televiziune de atunci!), avandu-i ca participanti pe Ion Raţiu, Radu Câmpeanu şi Ion Iliescu?
DAN GHENEA 