« După cinci zile, morţii se întorceau de obicei in Peru. Beau un pahar de rachiu de porumb şi spuneau:

– Acum sunt nemuritor.

Era prea multă lume pe pământ. Se semăna până şi în fundul prăpăstiilor şi pe marginea lor, dar mâncarea tot nu ajungea.

Atunci a murit un om în Huarochiri.

Într-a cincea zi, toată suflarea s-a adunat ca să-l primească. L-au aşteptat de dimineaţă până noaptea târziu. S-au răcit mâncărurile aburinde, iar somnul a turnat plumb pe pleoape. Dar mortul nu mai venea.

A apărut a doua zi. Toţi erau furioşi. Cel mai tare fierbea de indignare nevastă-sa, care a început să ţipe la el:

– Leneşule ! Ai rămas la fel de leneş ! Toţi morţii vin la timp, numai tu, nu !

Înviatul a mormăit o scuză, dar femeia i-a dat cu un ştiulete în cap  şi l-a lăsat lat.

Sufletul s-a desprins de trup, şi-a luat zborul, bâzâind ca o muscă, şi nu s-a mai întors niciodata.

De atunci, nici un mort n-a mai revenit pe pământ ca să se amestece cu cei vii şi să împartă cu ei mâncarea. »

(în Memoria focului, de Eduardo Galeano – extraordinar (re)povestitor uruguayan)