Étiquette : moarte

Un profesor vienez si un « doctor de Paris »


Eminescu nu a fost nebun. Eminescu a avut o boala. Care nu era data de sifilis.

Cine zice asta? Profesorul Maximillian Leidersdorf, care l-a consultat pe Eminescu in cursul internarii in clinica Oberdöbling din Viena. De ce ar trebui sa-l credem? Pentru ca Leidersdorf era tocmai unul dintre sustinatorii teoriei ca majoritatea bolilor psihice sunt consecinta unor boli fizice, iar in domeniul patologiei generate de sifilis era o somitate; de altfel, in perioada 1883-1887 l-a avut ca asistent pe tânarul Julius Wagner-Jauregg, cel care a primit, in 1927, Premiul Nobel pentru descoperirea malarioterapiei in paralizia generala progresiva, data de sifilis. Ar fi putut, asadar, Leidersdorf sa treaca pe langa acest diagnostic? Eu cred ca nu.

Ginerele lui Leidersdorf (si proprietarul clinicii), doctorul Heinrich Obersteiner, medicul curant al lui Eminescu pe perioada internarii, merge insa dincolo de simpla negare a sifilisului si pune, se pare, si un diagnostic pozitiv al episodului de boala: manie acuta de cauza functionala. Termenul de psihoza functionala fusese pus in circulatie recent (1881) de profesorul Fuerstner, de la Heidelberg, pentru a desemna boli psihice fara cauza organica. Daca documentele clinicii nu ar fi fost distruse in timpul Primului Razboi Mondial, am sti din sursa directa daca Eminescu a fost unul dintre primii « beneficiari » ai diagnosticului de psihoza functionala.

Daca un trio de medici ieseni (dintre care unul a tinut sa adauge dupa semnatura « doctor de Paris ») nu ar fi ignorat acest diagnostic, probabil ca poetul nu ar fi fost supus tratamentelor cu mercur care i-au facut, probabil, mult rau si, foarte sigur, nici un bine. Ignoranta « de Paris » poate fi, cred eu, una dintre cauzele mortii premature a poetului.

Vreau sa precizez ca nu cred deloc in teoria conspirationista a « uciderii » lui Eminescu. Maiorescu si Junimea au strans bani si l-au trimis la cea mai buna clinica a vremii (Leidersdorf a fost chemat si de sultanul otoman Murad al V-lea, consultatie pe care insusi Eminescu o semnaleaza in « Timpul », in august 1876). A fost corect diagnosticat (iar diagnosticianul era chiar cel care infiintase, in 1882, Institutul Clinic de Neurologie din Viena, primul de acest fel din lume), iar episodul psihotic s-a remis complet. O fotografie facuta in 1884 arata un om care ar fi putut fi creativ inca multi ani (chiar daca, ar fi mai avut, probabil, periodic, episoade maniacale si depresive), daca in România ar fi dominat mai devreme ideile psihiatrice germane si nu alienismul francez.

Eminescu a fost dintre cei alesi simultan pentru boala si geniu. Nu este ori/ori. Nu va mai straduiti sa argumentati ca un « nebun » n-ar fi putut crea, in ultimele sale zile, Stelele-n cer. Eu as zice ca unui « normal » i-ar fi fost infinit mai greu sa o scrie. Tariile noastre sunt si slabiciunile noastre.

[trecuseră ca norii]


 » Şi totuşi niciun om nu murise vreodată: ei trecuseră ca norii care sunt resorbiţi în cer de îndată, ca pădurea, ca templele; doar el urma să moară, sa fie smuls.[…]

«Nu există … moarte… Sunt doar…eu…

Un deget se crispă pe coapsă.

… eu… care voi muri…»

Claude îşi aminti, cu ură, de fraza din copilaria sa: «Doamne, ajuta-ne in ceasul mortii noastre…» […]

Perken privea spre acest martor, strain ca o fiinta din altă lume. »

Tocmai am recitit Calea regală de André Malraux (de fapt, am citit-o pentru prima dată în franceză), incitat de câteva cuvinte, subliniate cu roşu de catre un alt cititor,  chiar pe prima pagină: « Până la patruzeci de ani […] nu ştii să te eliberezi de dragoste ».

Am pus in Fişe de lectură citate din carţile din Alfabetar.

 

Sonet verde în si bemol major


op. 8 « Noaptea muzeelor »

Şi dacă lumea-ncape într-o carte/ Pe care o citeşte în gând Dumnezeu?/ Să fie noaptea un vis în visul meu,/ Sau mor doar eu în ziua fără moarte?//

Ori poate-i viaţa o piesă-ntr-un muzeu/ De haine vechi şi amintiri uitate/ În labirint de timp făcut din fapte/ De Ariadnă-Minotaur-Tezeu?//

Firul e desfăcut, vremea aşteaptă/ Iubire, lupte, capete de zmeu,/ Speranţă crudă şi credinţă coaptă.// Mânca-voi bine, cere-voi în şoaptă/ Să fiu acum, să-ncep sa fiu mereu,/ Coborând sub tăcere o treaptă.///

[e mereu nevoie de câte un om]


« […] te rog să pleci, vine persoana pe care o aşteptam, Fata aceea, Da, Nu e deloc urâtă, puţin cam slăbuţă pentru gustul meu, Mă faci să râd, e prima oară în viaţă că te aud explicându-te în legătură cu femeile, oh, satir ocult, oh armăsar neştiut, La revedere, dragă Reis, pe curând, te las să-i faci curte micuţei, începi să mă dezamăgeşti, amant de servitoare, curtean de domnişoare, aveam mai multă stimă pentru tine când vedeai viaţa la distanţa la care se află, Viaţa, Fernando, este mereu aproape, Atunci o las pe seama ta, dacă asta e viaţa. Marcenda cobora printre straturile de flori, Ricardo Reis urcă pe alee s-o întâmpine, Vorbeaţi de unul singur, întrebă ea, Da, într-un anume sens, repetam nişte versuri scrise de un prieten care a murit acum câteva luni, poate aţi auzit de el, Cum se numea, Fernando Pessoa, Mi se pare vag cunoscut, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată, Între ce trăiesc şi ce-i viaţă, între cine mă simt şi ce sunt, adorm pe o coastă abruptă, voi cădea nu ştiu când, Astea sunt versurile pe care le spuneaţi, Da, Le-aş fi putut scrie eu, dacă înţeleg eu bine, sunt aşa simple, Aveţi dreptate, oricine le-ar fi putut scrie, Dar a trebuit să vină acest om ca s-o facă, Aşa se întâmplă cu toate lucrurile, bune şi rele, e mereu nevoie de câte un om să le facă […] »

(José SaramagoAnul morţii lui Ricardo Reis)

Am gasit de doua ori mai savuros romanul maestrului Saramago dupa ce am citit mult Pessoa. O discutie despre viata si moarte intre fantoma lui Fernando Pessoa si heteronimul sau, Ricardo Reis,  care nu apucase sa moara inaintea creatorului sau, urmata de o secventa vag idilica in care Marcenda coboara dintre straturile de flori din poemele atribuite lui Reis si este intampinata cu versuri din Pessoa (care i se par cunoscute, dar fireste ca nu le-a citit, ea insasi fiind un personaj din Pessoa) creeaza un univers fabulos. Si totul e construit numai cu material pessoan. Cuvinte pe care oricine ar fi putut sa le scrie, dar a fost nevoie de o persoana (in portugheza – pessoa) sa le scrie si de o alta persoana (Saramago) care a renuntat la propriul stil (de asemenea fabulos) ca sa se apropie de Nimeni (in portugheza tot Pessoa) pentru a-i face sa traiasca inca o data pe doi dintre cei  sase Pessoa: doctorul scriitor de ode Reis si Fernando, autorul de autori.

Lista lui Helm


Alegerea numelor personajelor (si chiar a numelor unor locuri) din Stranger than Fiction e un mijloc foarte eficient de a extinde simbolistica filmului.

Harold Crick =

= Harold Bloom + Francis Crick

Karen (Kay) Eiffel=

 = Karen Horney + Gustave Eiffel            

Ana Pascal =

= ? + Blaise Pascal

Jules Hilbert =  

Problema  3 (din 23)

Fiind  date doua poliedre oarecare de volume egale, este intotdeauna posibil  sa  il tai pe primul intr-un numar finit de  bucati poliedrice care sa poata fi reasamblate pentru a-l compune pe cel  de-al doilea?

= Jules Verne + David Hilbert 

Penny Escher == ? + M.C. Escher

Deriva continentelor


Continental drift e o carte captivanta. Nu despre carte in ansamblu vreau sa scriu azi, ci despre multiplele moduri in care o relatie poate fi scindata vizibil sau subteran. Povestea lui Bob Dubois (protagonistul romanului lui Russell Banks) « infatiseaza si ceea ce s-a petrecut cu cei cativa oameni care l-au iubit si cu niste haitieni si un jamaican, si cu fratele mai mare al lui Bob, Eddie Dubois, care-l iubea fara sa-si dea seama, si cu cel mai bun prieten al lui Bob, Avery Boone, care nu-l iubea, dar credea ca-l iubeste, si cu femeile pe care Bob Dubois le-a iubit aproape la fel de mult, dar in alt chip decat o iubea pe sotia lui, Elaine ».

Deriva continentelor mi s-a parut o analogie potrivita pentru a descrie miscarile care scindeaza cupluri, lent sau violent, zgomotos sau in tacere:
1. Neangajarea – foarte populara sub formula « relatie fara obligatii » 2. Absenta – mai cunoscuta sub numele de scena « prezenta virtuala » 3. Conflictul – desi are presa proasta, e tot atat de mult o sansa pe cat e o incercare;  4. Dezangajarea – « cum vrei tu, draga » 5.Separarea – uneori, in formula « stam impreuna si traim separat ».

Cele 5 miscari de mai sus se deosebesc in multe privinte, dar se intalnesc in cel putin un punct – sunt generate (cel putin in parte) de mitul ca undeva exista « jumatatea mea », cel sau cea care mi s-ar potrivi perfect si fara efort. Deci: 1. Nu ma angajez pentru ca mai astept; 2. O relatie mai mult virtuala ma lasa sa-l pictez pe celalalt in culorile dorintei mele; 3. Ma revolt in fata inselarii asteptarilor si intru in conflict cu cel care nu vrea sa confirme ceea ce ar fi trebuit sa fie; 4. M-am inselat, nu este el alesul, deci angajamentul meu nu mai este valabil (promisiunea i-am facut-o presupusei jumatati, nu acestei persoane dezamagitoare); 5. Nu ne mai potrivim ( cu variante: a. nu exista potriviri, fiecare e pe cont propriu; b. nu ne-am potrivit niciodata, dar asta inseamna ca o alta « jumatate » trebuie sa existe undeva; c, d, e ….)
As spune ca mitul jumatatilor care se cauta e la originea unor falii reale, care vor influenta in mod real relatii actuale sau potentiale.