Bucovina e un exemplu edificator de naştere, transformare şi disoluţie a unei « regiuni istorice ».  Bucovina este cedată Austriei de către Imperiul Otoman în 1775. Între 1768 şi 1774 avusese loc războiul ruso-turc în urma căruia Rusia a ajuns la Marea Neagră. Austria negociase la începutul războiului ca, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare, să primească din nou Oltenia, pe care o mai administrase între 1718-1739. Evenimentele iau însă o alta turnură. În 1772 Austria participă la prima împărţire a Poloniei, obţinând Galiţia; pe de altă parte, turcii suferă înfrângeri decisive în ultimul an de razboi, aşa că, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi obţine cam tot ce işi propusese; singurul lucru pe care renunţă să il mai ceară, la presiunea Austriei si Prusiei, este independenţa Moldovei si Valahiei (în cazul Moldovei, ar fi urmat, probabil, anexarea – un grup de mari boieri făcuse deja o petiţie în acest sens către Împărăteasa Tuturor Rusiilor, Ecaterina a II-a). În aceste condiţii, la trei luni de la încheierea pacii, Austria ocupă, în octombrie 1774, partea de nord-vest a Moldovei, vecină cu teritoriul luat de la Polonia cu 2 ani înainte. Teritoriul ocupat fusese nucleul statului moldovean în primele două secole de existenţă a acestuia, dar de mai bine de 200 de ani era o zonă periferică a principatului, după ce capitala se mutase la Iaşi. Linia de demarcaţie a fost una arbitrară; nu era cedată o « provincie » existentă, ci se decupa un teritoriu care avea să devină abia în urmatorul secol o regiune cu particularităţi culturale distincte (cam asta desemnează Landschaft) . Bucovina s-a născut  ca ţinut de frontieră al unui imperiu. Numele de botez, Bucowina, a fost scris în ortografie germană pornind de la un etimon slav (bukovina = padure de fagi); adoptarea unui toponim polonez (în sensul de atunci, care îi includea şi pe ruteni – ucrainienii din Galiţia) era justificată de faptul că noul ţinut urma să facă parte din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei. Bucovina a fost, timp de o sută de ani un teritoriu de imigraţie şi colonizare, ceea ce a schimbat dramatic proporţia etniilor – proporţia românilor a scăzut de la 75% in 1775 la 35% in 1910 (an în care rutenii reprezentau 38% din populaţie). A fost însă şi un loc de întâlnire paşnică a mai multor culturi care s-au potenţat reciproc (multiculturalismul cernăuţean a fost un produs remarcabil al acestei coabitări). Existenţa Bucovinei ca regiune politico-administrativă distinctă se încheie în 1938, când Carol al II-lea reorganizează ţara în ţinuturi, fiecare ţinut cuprinzând judeţe aparţinând unor regiuni istorice diferite; era o încercare de omogenizare şi centralizare statului; varianta carlistă nu a avut timp sa reuşească, a urmat însă  lovitura de graţie a puterii sovietice.

Bucovina a existat 163 de ani. E o viaţă lungă pentru o « provincie istorică ». Dacia romană a existat ca provincie a Imperiului tot cam atât. În Europa e o singură ţară (Portugalia) cu frontiere neschimbate de mai mult de 200 de ani. « Regiunile istorice » se schimbă mai repede decât statele. Cam în 5-6 generaţii se pierde o anumită memorie istorică. Adică atunci când eu încep să uit poveştile pe care bunicul meu le ştia de la bunicul lui.