Exercitarea de catre parinte a functiilor de indrumare si control este esentiala pentru dezvoltarea sanatoasa a copilului.

La mijlocul secolului trecut s-a produs o contestare radicala a autoritatii parentale. E de inteles. Societatea europeana trecuse prin decenii de conducere politica autoritara si voia sa se elibereze de amenintarea dictaturii, incepand chiar de la educatia in familie si in scoala.

Decenii la rand autoritatea parentala si disciplina au fost subiecte evitate pentru ca veneau in contradictie cu ideologia libertariana in vogă. In acest inceput de secol si mileniu, redescoperim rolul autoritatii parentale tocmai atunci cand aceasta se afla foarte aproape de disparitie.

Studiile din ultimii ani constata ca stilul « vreau sa fiu prietenul copilului meu » (solicitari reduse, control redus, fara pedepse si cu responsivitate mare la cererile copilului) este preferabil stilului autoritar (solicitari mari, control strans, pedepse frecvente, responsivitate mica la nevoile copilului), dar nu este nici pe departe stilul optim pentru dezvoltarea copilului. Stilul optim pare sa fie cel directiv-responsiv (solicitari mari, control consistent, pedepse foarte putine, responsivitate mare la nevoile copilului), dar chiar si stilul directiv clasic (in care nivelul pedepselor este destul de mare, dar si responsivitatea la nevoile copilului este mare) e superior unui stil permisiv.

In lotul studiat de Rachel Pasternak, peste jumatate dintre persoanele participante nu isi exercita adecvat autoritatea parentala, cu consecinte negative pentru dezvoltarea copilului (stilurile autoritar, permisiv, neglijent, punitiv).