« Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind, se ruga. Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi, ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare. » (Evanghelia după Luca)

« Adormiti de intristare » este expresia pe care am remarcat-o pentru prima dată astăzi.

Singurul evanghelist la care apare această formulare este Luca. Traditia sustine că Luca era medic.

Ma gândesc dacă nu cumva medicul Luca (singurul care le găseste o scuză apostolilor adormiti) avea in minte analogia cu amortirea, epuizarea si lipsa de speranta a persoanelor atinse de depresie (melancolie, cum i se zicea in medicina antică).

Rimează cu această interpretare si faptul ca remediul pe care li-l prescrie de trei ori Învăţătorul este rugăciunea; ori rugăciunea presupune sperantă, iar inspirarea sperantei este prima nevoie in depresie (lipsa de sperantă este, de altfel, simptomul cel mai strâns corelat cu riscul suicidar).