Lisabona doarme, sub ape de soare,
Visându-si mărirea, scăldată-n uitare…
♣
Libertatea duce, cu vântul, spre mare,
Parfum de palmieri, cu fructe amare…
♣
Verde acrit de ploi, Dom José călare
E orb la roșul scurs în ape murdare…
♣
Duminica-n Belem splendoarea doare
Si leacu-i un pastel – ascetică savoare…
O lectura nerecomandata normalilor. Grupeaza fragmente despre arta, filosofie, religie, dar si cateva articole foarte directe despre viata politica din Portugalia in primii 25 de ani dupa proclamarea republicii. Totul tratat in 5-6 maniere diferite, pentru ca fragmentele sunt semnate de heteronimii lui Pessoa, scriitorul care « n-a existat niciodata » („Fernando Pessoa este singurul scriitor din lume care n-a existat niciodată. Cât era în viaţă, nu avea nevoie de o viaţă, renunţase la ea ca să poată inventa toate vieţile posibile. Rare sunt geniile care să nu fi visat vreodată să-şi transforme existenţa în legendă. Pessoa a devenit pentru el însuşi propria sa legendă, înainte să devină şi pentru noi. Ne putem îndoi de existenţa lui Homer, aşa cum îl putem bănui şi pe Shakespeare că nu va fi fost întotdeauna el. Pessoa nu a avut existenţă şi nu a fost niciodată el, cu excepţia acelor momente când i-a plăcut să lase să se creadă aşa. Om al vidului, n-a încetat să se joace cu numele său, Pessoa, al cărui înţeles în portugheză trimite la acea persona latină, masca actorului. A avut o întreagă viaţă la dispoziţie ca să joace toate rolurile pe scena unui teatru imaginar.“ – Pascal Dethurens, Pessoa, l’oeuvre absolue).
Au trecut deja 300 de ani de la moartea lui Corelli. Un dans nebun al timpului.
Dansul numit de Corelli La folia avea deja cel putin 300 de ani cand compozitorul italian l-a introdus in lumea mare a muzicii. Unde si-a pierdut o parte din salbaticie si vitalitate, dar se pare ca a castigat o profunzime hipnotica.
Dansul pare sa fie portughez la origine, dar ajunge dincolo de Pirinei sub numele de Nebunie de Spania (Folie d’Espagne). Aici Lully are grija sa interpreteze intr-o cheie triumfalista acest dans taranesc al fertilitatii si al noptii, ca sa fie pe placul Regelui – Soare.
Carl Philipp Emanuel Bach readuce, daca nu noaptea, macar ceata Marii Nordului, dar si un soare berlinez mai nonsalant in ale sale variatiuni pe tema Nebuniei spaniole.
Matisse ne intoarce insa in chiar negura originara Nebuniei in seria sa de Dansuri. Les Capucines à la Danse implineste 101 ani, dar nu-i arata.
Daca in dansul portughez din secolul al XV-lea, barbati costumati in femei sunt purtati pe umeri de alti barbati, Matisse renunta la costume, renunta la barbati, renunta la femei si ramane cu zborul pur al vietii.
Imi place Corelli. As fi putut sa va propun oricare dintre muzicile lui. Am ales La folia pentru ca voiam sa o leg de Dansurile lui Matisse. Care ar fi trebuit sa introduca randurile despre tulburarea bipolara pe care planuiam sa le adaug la compilatia Culorile depresiei.
Dar Portugalia si Spania mi-au dat ideea de a mai citi cate ceva despre Juan Carlos I (pe romaneste ar fi Ioan Carol I – ceea ce era un motiv in plus intr-o tara in care atatia Ioni tocmai isi serbasera ziua in tara intemeiata de Carol I). Am gasit insa doua linkuri catre doua filme destul de lungi (un interviu de anul acesta, la implinirea varstei de 75 de ani si un film facut in 2000 de tve, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la reinstaurarea monarhiei in Spania).
A durat trei ore, dar a meritat. Filmele sunt in spaniola, dar cred ca sunt inteligibile pentru foarte multi romani; si foarte instructive, asa ca voi reveni cu secvente care arata remedii incercate cu succes pentru unele nebunii politice cunoscute.
Am găsit-o alaltăieri într-un coș de solduri și am citit-o ieri noapte. V-am zis că mai citesc uneori și în vis, dar nu cred că asta s-a întâmplat acum. Deși cartea vorbește despre visul unui mort care ocupă pentru 6 zile trupul unui viu pentru a muri a doua oară cum trebuie.
Stilul e fabulos, ritmul e fascinant. Câteva exemple – aici. Dar vă recomand călduros să cititi această carte de la primul până la ultimul rând.
Arbust sau arbore tropical, din genul Plumeria, care își pierde frunzele în perioada înfloririi. Numele îi vine de la marchizul de Frangipani, care a creat (la Roma, în secolul XVI) un parfum pentru mănuși având la bază florile de Plumeria (originare din America). Tot în secolul al XVI-lea, spaniolii introduc speciile de Plumeria în Filipine, de unde se raspîndesc în toată Asia australă si apoi pe insulele si țărmurile Oceanului Indian. În Asia si-a căpătat numele de arbore al templelor, fiind asociat cu morții, strigoii, vampirii, fantomele.
„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată transportat în propria mea patrie – România. »
Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.
(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…
Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.
… Când mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)
Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.
Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.
Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.
Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.
Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.
Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.
În aşteptarea primului client am ascultat, pentru a ieşi din amorţeală, We shall overcome. Sub efectul cantecului mi s-a conturat in minte un portret bun de pus in galeria de Admiraţii.
Pentru că a fost aglomeraţie în trafic şi clientul nu a mai ajuns, am avut timp să pun acest portret pe hârtia virtuală sub titlul Sir Robert al Brazdelor.
Următorul client avea o problemă de somn. La fel şi al patrulea. Aşa că am făcut şi refăcut desene cu serotonina şi adrenalina. Le-am trecut azi pe curat şi le găsiţi în bucata de stres nr. 9 – Somnul şi stresul.
În timpul plimbării (în pas vioi) de după masa de prânz, am găsit rima finală la Saga fără sfârşit; acum e un sonet, aşa că l-am rânduit în raftul cu sonete.
Seara fac fişe pentru Corp şi minte; am constatat că a trecut mai mult de un an de când am început Psihiatria 201 şi am pus contorul la 202, imediat după ce postasem episodul 12.
Azi dimineaţă m-am trezit târziu, cu un rând visat din Pessoa.
A nossa vida não tinha dentro. Éramos fora e outros.(Viața noastră nu a fost în interior. Eram în afară și alţii.)
António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.
Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.
DAN GHENEA 